De la unmissable la unskippable. Iqads, martie 2021

Cum se schimbă filmul și ce cuvânt avem noi de zis în legătură cu asta.

Numai în 2020, Netflix a produs 124 de lungmetraje de ficțiune, dintre care 62 vorbite într-o limbă alta decât engleza, și 34 de documentare lungmetraj[1], mai mult decât orice alt studio în activitate. Dacă ceea ce și-a propus e într-adevăr să ucidă cinema-ul, așa cum par să creadă din ce în ce mai mulți critici de film și cinefili, se vede treaba că face o treabă de mântuială, cel puțin deocamdată: prima lopată de pământ e departe de a fi aruncată.

Prin intermediul Netflix, spectatorii din 203,65 milioane de gospodării la nivel mondial[2] au acces la cele 3.781 de titluri[3] din catalogul platformei americane de streaming (cărora li se adaugă 1.940 de seriale de televiziune). Singura platformă cu o ofertă mai generoasă, în ceea ce privește lungmetrajele, e Prime Video, cu 12.828 titluri disponibile (pe segmentul serialelor, Netflix e lider detașat). Dacă luăm în calcul și prețul unui abonament (între 7,99 și 11,99 euro pe lună în România), e limpede că avem de-a face cu o formă de democratizare fără precedent, cel puțin în ceea ce privește consumul legal de film și conținut televizual. Drept urmare, și în ceea ce privește consumul, nu doar producția de film, platformele de streaming se descurcă execrabil – în ritmul ăsta, cinema-ul e încă departe de a-și trage ultima suflare.

În sfârșit, potrivit unui studiu realizat în decembrie 2018 de National Association of Theater Owners din SUA, stahanoviștii platformelor de streaming aleg mai des decât utilizatorii ocazionali cinematograful ca opțiune de petrecere a timpului liber. Dacă cei mai mulți din repondenții care petrec în medie 7 ore pe săptămână pe platformele de streaming au fost la cinema de 1-2 ori în anul precedent, în cazul majorității utilizatorilor cu 11 ore la activ, vizitele la cinema au fost în număr de cel puțin 9[4]. Marea migrație cu cățel, cu purcel către online se lasă, iată, așteptată, iar Netflix, în măsura în care stă cu sicriul cinema-ului în față și cu mâna plină de cuie, încă nu și-a luat inima în dinți să înceapă să le și bată.

Asta nu înseamnă că, dacă nu ucide cinema-ul, acesta își vede nestingherit de drum. Faptul că avem parte de filme mai multe ca oricând, mai ieftine ca oricând, mai aproape ca oricând, trasformă filmul (orice film) într-un bun oarecare, cu prea puțin diferit de celelalte bunuri (multe) pe care le plătim, care ni se livrează și pe care le consumăm. Poziționarea Netflix: filme la kilogram. Ca posesori de abonament, suntem jupânii acestor mii de bunuri de consum, indiferent ce alegem să facem cu ele. Fie că le vedem sau nu, cert e că le avem, într-un mod în care n-am fi putut niciodată avea un film proiectat pe un ecran care nu e al nostru.

În chip de boieri, prindem la chimir tot ce încape în el, de la seriale trending, la cele mai recente filme ale lui Scorsese, Cuarón sau Charlie Kaufman. Obiectul unui evident efort de transfer de legitimitate, aceștia din urmă consfințesc mariajul mecenatului cu mercenariatul, asta dacă ar fi să mergem pe mâna lui Spielberg[5]. Au trădat, oare, într-adevăr Scorsese, Cuarón și Kaufman cauza dreaptă, obligându-ne să dăm fiorul luminii care se stinge în sală pe vulgara apăsare a unui buton? Răspunsul e pozitiv doar dacă vedem cinema-ul ca pe altceva decât este, adică un corp viu, în permanent dialog cu celelalte organisme, materiale sau nu, care ne populează lumea. Personal, nu cred că experiența vizionării acasă o poate egala pe cea a vizionării pe un ecran de cinema. Dar nici nu văd în asta o formă de plebeianism, ca atare, shamingul celor care aleg să privească măcar o parte din filmele pe care le văd pe un ecran de televizor îmi pare o practică deplasată, dacă nu ipocrită.

Da, vedem filme acasă. Din ce în ce mai multe. Dar întrebarea nu e dacă ăsta e un lucru rău în sine. Ci mai ales cum arată și ce presupun mutațiile la care sunt supuse filmele pe care le vedem, produse sau nu de Netflix, în concurența lor cu serialele, cu clipurile de pe YouTube, TikTok sau Instagram, cu toate celelalte ecrane care ne populează viețile, cu propriile noastre necesități fiziologice. Acum câțiva ani, la ultima ediție Divan Film Festival, în toiul unui film pe care, cu mintea mea de selecționer obsedat spre posedat, îl consideram o captură pe cinste, am fost ultragiat să văd cum un număr apreciabil de spectatori, cineaști ei înșiși, o parte din ei, își scot telefonul din buzunar și încep să-și studieze, tacticos, feedul de Facebook. Între timp, m-am resemnat. Probabil că așa o să tot fie și e cazul ca noi toți să ne obișnuim cu aceste încă exasperante coloane de lumină, care marchează, ca niște semne de punctuație, sălile de cinema, de când telefoanele au încetat să mai aibă butoane.

Netflix, pe de altă parte, nu s-a resemnat. Știe prea bine că impulsul mâinii care se întinde spre buzunar și al degetului suferind de scrollită afectează o bună parte din populație. Că am depășit de multișor epoca unmissable-ului, a filmului pe care toată lumea vrea să-l vadă, și trăim în plină domnie a lui unskippable, clipul de 5 secunde pe care toată lumea e obligată să-l vadă. Și pentru că Netflix știe asta, Netflix ia măsuri.

În topul celor mai vizionate 10 filme de pe platformă, regăsim “Extraction” (locul 1, cu 99 de milioane de vizualizări cu durata de minimum 2 minute), “Bird Box” (locul 2, cu 89 de milioane de vizualizări), “6 Underground (locul 4, cu 83 de milioane de vizualizări), “The Old Guard” (locul 6, cu 78 de milioane de vizualizări) și “The Irishman” (locul 10, cu 64 de milioane de vizualizări)[6], fiecare dintre acestea producții originale Netflix. În fiecare caz, ca măsură de precauție, facem cunoștință cu eroul într-un interval care variază de la 13 la 80 de secunde începând cu primul cadru. Tot în fiecare caz, protagonistul (sau coprotagonistul, în cazul lui “The Irishman”) moare, e pe cale să moară sau vorbește despre propria lui moarte ca despre un eveniment care a avut deja loc (cazul lui “6 Undeground”). Acest flashforward introductiv joacă rolul previewului de la finalul oricărui episod al unui serial TV, adică exact mediul pe care Netflix îl stăpânește autoritar. Știm acum ce se va întâmpla “în episoadele următoare”. Încă din primul minut, momeala a fost deja aruncată, iar noi suntem deja dresați să ne uităm în continuare.  

În toate aceste cazuri, protagonistul e trădat de unul din colaboratorii săi apropiați. În sfârșit, cu excepția lui “The Irishman”, toți acești eroi suferă de pe urma unei traume afective: moartea unui copil în “Extraction”, faptul de a fi fost martor al unui masacru în “6 Underground”, relația cu un tată abuziv în “Bird Box”, pierderea persoanei iubite în “The Old Guard”. Așa se face că misiunea pe care eroul o are de îndeplinit e dublă: să salveze un ostatic, să pedepsească exemplar un dictator etc., dar și să-și oblojească rănile afective. Dincolo de orice dubiu, e clar că glonțul expediat în capul potrivit anulează pe loc și consecințele șocului emoțional din trecut. O lume simplă, în care știi din prima cine ce face, în care curiozitatea se stârnește mecanic, deci pericolul de a vedea filmul pe repede înainte sau de a nu-l mai vedea deloc e redus la minimum, în care traumele există, dar se vindecă fără prea mari complicații, atâta timp cât știi jiu jitsu.

În universul Netflix, nu e loc de prea multă culoare. Mulțumită color gradingului, pădurile nord-americane în care eroina lui “Bird Box” se împacă cu sine nu sunt atât de diferite de Marocul, Sudanul, Afganistanul, Franța sau Anglia prin care își plimbă Andy barda în “The Old Guard”, amintind totodată și de Australia, India sau Bangladesh, așa cum le știm din “Extraction”. Nu e și singurul caz. Am binge-uit recent, cu un elan tot mai scăzut, primul sezon al serialului “The Killing”, varianta americană. Am descoperit acolo aceleași culori spălăcite pe care le știam din “The Walking Dead”, produs de același AMC. Altă rețea, alt manual de brand.

Cum vor arăta filmele viitorului? “Diferit” e singurul răspuns cert. Capacitatea noastră de concentrare și durata medie a unui cadru vor continua probabil să se influențeze reciproc și să scadă în tandem, filmul va fi mereu mai întâi tranchilizant, abia apoi artă, iar oamenii îl vor înghiți în continuare, oriunde și oricum, în cantități nesănătos de mari. Poate că actul de a viziona n-o să mai fie niciodată așa o mare scofală, cum a fost până mai ieri și, într-un fel, încă mai este.

Sau poate că ține și de noi. Poate că, asemeni eroilor din “The Old Guard” sau “Extraction”, am putea să salvăm și noi ceva, chiar dacă misiunea noastră n-ar arăta bine în ralanti, coregrafiată pe note bubuitoare în crescendo. Cel puțin teoretic, în funcție de ce cumpărăm, câte minute neîntrerupte vizionăm și pe ce ecrane, am putea ajuta filmul dacă nu să rămână așa cum e acum, măcar să se transforme mai întâi cum vrem noi, abia apoi cum vor niște bărbați în costume scumpe de la etajele superioare ale unor zgârie-nori.  

Spoiler alert: mai e loc și pentru noi, printre toate aceste cifre, printre toți acești algoritmi.


[1] https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Netflix_original_films_(2020)

[2] https://www.thewrap.com/netflix-fourth-quarter-earnings-hits-200-million-subscribers/

[3] https://blog.reelgood.com/which-streaming-service-is-the-best-bang-for-your-buck-in-2020

[4] http://www.natoonline.org/wp-content/uploads/2019/01/EY-NATO-Report-Executive-Summary-12-14-18.pdf

[5] https://variety.com/2019/scene/awards/steven-spielberg-cinema-audio-society-awards-streamers-1203141954/

[6] https://www.insider.com/most-viewed-netflix-original-movies-of-all-time-2020-10

A consemnat Ruxandra Gubernat

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *