E ceea ce e: „Somos lo que hay” (r. Jorge Michel Grau)

Inceputul acestui debut in lungmetraj, care a fost catalogat drept horror, al regizorului mexican Jorge Michel Grau nu-i dezamageste cu nimic pe fanii genului. Din pacate sau din fericire, nu se poate spune acelasi lucru si despre restul filmului.

Personajul tatalui, trecut Papà si atat in distributie, sontacaie pe o scara rulanta, apoi catre vitrina unui magazin. Mersul lui impleticit e mersul tipic de zombie, iar cand se loveste de trecatori, cautatura lui e cea a unui animal. In cele din urma, Tatal cade la pamant, scuipa niste sange de consistenta smoalei si moare. E apoi luat de personalul mallului si sangele e spalat bine-bine, ca si cand n-ar fi fost.

Pana in acest moment, nimeni nu rosteste nicio replica. Nici nu e nevoie, e clar: cine stie cum, omul s-a pricopsit cu un virus exotic si de fapt nici macar nu a murit de-a binelea, o sa se intoarca in chip de zombie. In cazul asta, nicio matura din lume n-o sa-l impiedice sa-i manance pe toti angajatii firmei de curatenie, unul cate unul. Sau daca, intr-adevar, a murit, n-a facut-o fara sa le dea virusul lui mortal si extrem de eficient tuturor celor din jur, care la randul lor il vor raspandi in intregul Mexic (asta daca in Mexic are loc actiunea), apoi in intreaga lume.

Atata doar ca „Somos lo que hay” nu ne pregateste nimic din toate acestea. In primul rand ca nici peisajul urban in care orbecaie Tatal nu e unul foarte linistitor, cu unghiurile lui expresioniste. Daca exista zombie in filmul lui Grau, e greu de zis care sunt acestia, el sau trecatorii de care se loveste. In al doilea rand, nici Tatal, nici Patricia, partenera lui, sau Alfredo, Julián si Sabina, cel mai probabil copiii lor, nu sunt zombie, ci doar canibali.

Cu toate acestea, familia lor are ceva dintr-o familie normala. De pilda, Patricia nu inghite deloc prostituatele pe care le tot aduce acasa Tatal, chiar daca rolul lor nu e copulativ, ci nutritiv. Intr-un anumit sens, familia lor chiar este familia normala: membrii ei exista prin raportarea la intregul din care fac parte, principalul scop al fiecaruia fiind binele comun al tuturor.

Grau ii urmareste pe toti fara sa ii judece. Fascinatia filmului sau deriva din aceasta deschidere, precum si din felul in care alege sa distribuie, noua, dar si personajelor sale, informatiile de care dispune. Trece neverosimil de mult timp pana cand avem siguranta ca cei patru sunt canibali. Nu aflam niciodata motivul preferintelor lor culinare. De asemenea, nu aflam niciodata de ce a murit Tatal. Patricia pomeneste in repetate randuri de un anumit ritual, care trebuie indeplinit, cu orice chip. In ce consta acesta (asta daca nu consta in simpla sacrificare pe o masa a unei victime), iarasi nu aflam niciodata. Or, suntem obisnuiti sa aflam lucruri de genul asta, intr-un fel sau altul, fie inca din primul sfert de ora, caz in care accentul cade pe spectacolul executiilor, fie la final, eventual de la un doctor sau de la vreun alt specialist.

„Somos lo que hay” ignora cu desavarsire aceste conventii ale genului si interesant e ca o face fara sa frustreze. La final, aproape toti membrii familiei sunt ucisi, dar asta nu se intampla pentru ca asa e in filme, in cele din urma se face dreptate si negativii, dupa ce au oferit oricata excitatie s-a crezut de cuviinta, sunt pedepsiti exemplar pentru transgresiunile lor morale. Daca unele personaje mor, e pentru ca asa stau lucrurile in lumea pe care filmul o creeaza. Arealul pe care il populeaza aceste exemplare, cu obiceiurile lor de vanatoare atat de neobisnuite, sanctioneaza devierile de la norma, mai mici (Julián agreseaza un client, drept urmare trebuie sa isi ia marfa si sa elibereze standul pe care il ocupa) sau mai mari (Julián si familia lui se hranesc cu oameni).

Criticul Deborah Young de la Reuters a remarcat ca una dintre limitele filmului este ca e greu sa te identifici cu personajele. Nu cred ca lucrurile stau neaparat asa, poti sa te identifici cu Alfredo, fratele mai cerebral, care se lupta pentru titlul de mascul dominant cu Julián, imprevizibil si agresiv, ori cu Sabina, care depinde de fratii ei, respectiv de abilitatea ei de a-i manipula, pentru a supravietui. In fond, nici nu trebuie sa te identifici cu cineva (daca nu se intampla sa fii nazist, nu prea ai cu cine te identifica nici in „Triumful vointei”, ceea ce nu face ca documentarul lui Leni Riefenstahl sa fie mai eficient sau mai putin eficient decat a fost).

Filmul lui Grau e ceea ce e, si e foarte bine ca e asa.