Festivalul Filmului European 2009: Stângism şi stângăcie

„Traduttore, traditore”, iată o butadă al cărei adevăr îl constatăm o dată în plus mulţumită celei mai recente pelicule a regizorului spaniol Emilio Martinez Lázaro. Metaforă pentru florilegiul feminin care pătimeşte cu sau fără temei în acest film inspirat de evenimente reale, „Las 13 rosas” din titlu sunt, de fapt, „roşii”. Adică 13 activiste comuniste. Revelaţia mai scutură un pic petalele bobocului, care astfel se arată ca ceea ce este de fapt: un exerciţiu propagandistic.

CRUCIŞĂTORUL FĂRĂ MUNIŢIE

Eroinele lui Lázaro sunt întotdeauna neprihănite, doar ele hrănesc populaţia și se îngrijesc de cei slabi, doar ele sunt oameni în adevăratul sens al cuvântului, doar ele râd, cântă şi dansează, doar ele suferă. Tinere şi frumoase, unite chiar şi în moarte, elanul lor revoluţionar îi convinge şi pe indecişi, sacrificiul lor smulge lacrimi şi torţionarilor. Un minut şi jumătate, atât durează singura scenă care ar putea păta întrucâtva imaginea altminteri imaculată a bravilor combatanţi egalitarişti.

Prin contrast, franchiştii reprezintă răul absolut, ei şi numai ei sunt lipsiţi de respect (faţă de femei şi bătrâni deopotrivă), ei şi numai ei îşi prigonesc adversarii politici, torturează şi manipulează, ei şi numai ei scriu istoria după bunul lor plac. Lotul de sex slab le cade în capcană precum mielul la tăiere. În urma eroinelor, rămâne poporul recunoscător, rămân orfanii şi mamele îndurerate.

„Cine controlează prezentul controlează trecutul”, era de părere Orwell. Nu știm exact la ce-i servește, dar trebuie recunoscut faptul că Lázaro controlează acest trecut cu o mână remarcabil de sigură.

PACIENTUL FRANCEZ

La fel de nefericit tradus, „Il y a longtemps que je t’aime” / „Te iubesc mult” marchează debutul în regie al lui Philippe Claudel, notabil mai cu seamă prin rolul fără cusur pe care îl face Kristin Scott Thomas.

Mulţumită ei, aluziile răuvoitoare ne deranjează pe noi la fel de mult precum pe Juliette, iscodelile, agresivitatea, regulile moderne ale politeţei corporatiste, fericirea mic burgheză a celorlalţi ne par, nouă, ca şi ei, la fel de nelalocul lor. O dată cu ea, parcă reînvăţăm şi noi să zâmbim, să conversăm, să fim afabili.

Tema alienării o intuim în muţenia protagonistei, dar şi în personajele căpitanului Fauré şi al lui Michel. Cu toţii vor să schimbe ceva: Fauré vede soluţia într-o excursie la Orinoco, Michel se refugiază în predat, Juliette se angajează ca secretară, cu concursul serviciilor locale de asistenţă socială. Cu toţii ştiu însă prea bine că în suferinţă suntem singuri. Și nici un program de reconversie profesională nu va putea schimba vreodată asta.

DECESUL DECENŢEI

Tot despre însingurare vorbeşte şi „Pora umierač”, producţie poloneză a anului 2007. Protagonista, o bătrânică simpatică şi locvace, trăieşte singură în casa pe care cu greu a redobândit-o după ce a fost naţionalizată. Obligată de-a lungul anilor să trăiască alături de diverşi chiriaşi, Aniela câştigă pentru o vreme pacea mult dorită.

Liniştea o deprinde cu arta monologului, câteodată mai edificator decât s-ar cuveni. Replicile ei către sine ne sunt destinate, de fapt, nouă, drept urmare, încetează a mai fi verosimile. În chip similar, rememorările, în număr mare, în unsharf şi marcate de o bâţâială cam enervantă a camerei, sunt de o poezie parcă prea căutată pentru a funcţiona.

Grimasele pe care momentele de aducere aminte le prilejuiesc sunt însă de scurtă durată. Căţelul Phila, adevăratul star al filmului, le face uitate, ajutat de farmecul venerabilei Danuta Szaflarska.

Pe Aniela, copii şi nepoata o iubesc ca sarea în ochi, ceea ce îi apropie de rudele lui Kowalski din „Gran Torino”. Bunicuţa întruchipează un altfel de erou, al unei calităţi pe care, cu ultima suflare, încearcă să o salveze.

E o calitate situată la ani lumină de personajul demn impus de venerabilul Eastwood. Acea calitate e cumsecădenia.