Festivalul Filmului European 2009: Surprize şi şocuri

Russmeyerismul lui Manchevski, manierismul lui Ceylan.

Câteodată, superlativele sunt înşelătoare, iar succesul, un judecător lipsit de înţelepciune. Milcho Manchevski, cel mai în vogă regizor macedonean, este prezent în programul Festivalului cu ultima sa producţie, inclasabilul „Senki” („Umbre”) din 2007. Epurările etnice, respectul faţă de legea din străbuni, mica şi marea corupţie, refuzul emigrării, toate aceste grave subiecte prilejuiesc personajelor momente meditative mai scurte sau mai lungi. Divagaţiile lor dau luciu unui talmeş-balmeş altfel destul de original, în care pretenţiile festivaliere fac casă bună cu propaganda oficială (filmul poate fi văzut ca un clip extins pentru brandul de ţară al Macedoniei) şi cu dorinţa niciodată disimulată de succes de casă. Acestui ultim scop îi sunt subordonate o sumedenie de mijloace. Odiseea detectivistică a personajului principal are logica thrillerului de serie B: deznodământul este imposibil de prevăzut, dezvoltările narative sunt nefirești, iar suspansul artificial. Contează doar ca eroul principal să se plimbe de colo-colo când prin peisaje de catalog, când prin camere prost luminate, în care locuitorii eterului apar atunci când ţi-e lumea mai dragă.

În ciuda pretenţiilor, „Senki” se plasează într-o filiaţie deloc ilustră, mai degrabă continuator al liniei aduse la perfecţiune de Russ Meyer în anii ’60, decât exponent al cinema-ului de autor. Cu excepţia momentelor când personajul principal e singur în camera sa, fiecare cadru e populat de frumuseţi locale (excepţie de la excepţie – protagonistul privind filme porno). Scenele de sex ridică serioase probleme de înţelegere: două dintre ele au loc între personaje al căror rost de a fi nu e clarificat niciodată, o alta îi aduce în același pat pe erou şi pe o nălucă, planturoasă şi cât se poate de materială.

Una peste alta, nu pricepem mare lucru din „Umbrele” lui Manchevski, dar nici nu ne plictisim.

„Il papà din Giovanna”, pe de altă parte, spune convenţional o poveste convenţională, dar măcar emoţionează. Actorul Silvio Orlando face încă un rol mare, la fel şi Alba Rohrwacher în rolul Giovannei, în această melodramă ce reuşeşte performanţa deloc de lepădat de a nu judeca, deşi acţiunea se petrece în Italia fascistă.

În ciuda vremurilor, indiferent la ororile războiului, tatăl Giovannei ştie una şi bună: să fie alături de fiica sa, autoare a unei crime oribile de care în parte se simte responsabil. Asemeni personajului interpretat de Roberto Benigni în „La vita è bella”, acesta creează o realitate imaginară în care totul se explică, nimic nu e încă pierdut. Impresionează eforturile lui, adesea absurde, inutile, de neînţeles, impresionează inocenţa Giovannei. Nimeni nu e vinovat în filmul lui Pupi Avati, nici soţia păgubosului protagonist, nici amantul acesteia, nici victima, nici părinţii săi, nimeni.

În acelaşi timp, nimeni nu iese în evidenţă, toţi încearcă să supravieţuiască şi atât. Cu o excepţie: Charlot-ul modern, eroul improbabil, profesorul Michele Casali. Tatăl Giovannei.

MARIONETE

Mai puţin convingător este „Cele trei maimuţe” al regizorului turc Nuri Bilge Ceylan. „Uzak” („Departe”), filmul acestuia din 2002, cucerea prin simplitate şi prin firescul personajelor, teza centrală impunându-se drept consecinţă a unor întâmplări de o veridicitate pe care nu ne pierdem timpul punând-o la îndoială. Dacă lui „Üç maymun” îi lipseşte forţa, aceasta se întâmplă deoarece mecanismul este invers.

De dragul simetriei sacrificiu oferit – trădare – răzbunare – sacrificiu cerut, Eyüp, Hacer şi Ismail se comportă după reguli doar de ei ştiute. Ca atunci când insistăm să realizăm un puzzle din piese care nu se potrivesc, Ceylan îşi sacrifică personajele în favoarea unei teze căreia îi lipsesc deopotrivă puterea de convingere şi originalitatea, dar care i-a adus Premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes. Schimbul rămâne inechitabil.

DOAR CU ACORDUL BUNICILOR

Interzis tinerilor sub 18 ani, deşi potenţialul erectil al peliculei, cel puţin în privinţa publicului adolescentin, este minim, „Wolke 9” are cel puţin o calitate indiscutabilă: şochează. După greu traductibilul „Baise moi” din 2000, „Intimitate” al lui Patrice Chereau sau „Seul contre tous” al lui Gaspar Noé, s-ar fi zis că e imposibil să mai surprindă cineva, în limitele trasate de acest cinema al extremelor, altfel decât cantitativ (mai multă nuditate, mai mult sex, mai mult incest).

Şi totuşi, „al nouălea cer” nu e rezervat doar celor tineri sau la vârsta a doua, iar acest experiment al lui Andreas Dresen ne-o dovedeşte cu prisosinţă. Problemele pensionarilor din film sunt însă la fel de reale; o dată depăşit blocajul pricinuit de prima scenă de aşternut, le înţelegem ca şi cum ar fi ale noastre.

Replicile, în întregime improvizate, lasă uneori impresia unei repetiţii cu public, dar performanţa regizorului german rămâne. Tabu-ul este încălcat cu respectul cuvenit unor persoane în vârstă: în şoaptă.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.