Zilele filmului de limba spaniola 2011: Vocea periferiei

Cand colonia isi regaseste vocea.

Din cele cinci filme vazute anul acesta la Zilele filmului de limba spaniola, patru impartasesc, pe langa factorul lingvistic, un al doilea element comun, anume contactul dintre cel putin doua culturi diferite. Acest contact nu e niciodata un schimb, ci se manifesta drept o relatie conflictuala de tipul dominant-minoritar.

In „Mal dia para pescar” al lui Alvaro Brechner, cultura dominanta e cea europeana. Inarmat doar cu carti de vizita, o portavoce si un titlu princiar imaginar, impresarul italian Orsini (Gary Piquer) colinda America Latina alaturi de Jacob van Oppen (Jouko Ahola), presupus campion mondial de lupte. In fiecare oras in care cei doi poposesc, miza confruntarii dintre van Oppen si cei care vor sa-si incerce puterile cu el e de 1.000 de dolari. Este o suma pe care Orsini nu o are, nu inaintea meciului, cel putin, asa ca adversarii sunt alesi pe spranceana, iar premiul nu e dat niciodata.

Intalnirea dintre civilizatia europeana moderna si mioritismul de sorgine sud-americana se caracterizeaza prin condescendenta, pe de o parte, respectiv o rezistenta usor amuzata, de cealalta. Orsini e un fel de Columb ale carui tunuri si flinte sunt inlocuite de un inversunat PR. In fata unui asemenea arsenal, primitivii de pe malul celalalt al Atlanticului ar trebui sa fie prada usoara.

In realitate, filmul lui Brechner incepe intr-un moment in care data de expirare a furtisagului italiano-german se apropie vazand cu ochii, iar daca Orsini e lasat, de catre acestia, sa-si foloseasca savoir faire-ul persuasiv pana la capat, aceasta se intampla mai mult din curiozitate. Momentul poate cel mai spectaculos al filmului e acela in care masca vanzatorului de profesie cade, iar protagonistul, dupa o viata intreaga de minciuni, e nevoit sa recunoasca un adevar: propria sa infrangere.

OAMENI SI FLORI

Ceea ce a dovedit in „La teta asustada”, Magaly Solier confirma in „Amador” al lui Fernando Leon de Aranoa: partiturile de inadaptata i se potrivesc perfect. De data aceasta, tulburarile psihice nu sunt dublate si de afectiuni ale trupului, dar sunt destule pentru a o traumatiza si pe ea, in rolul unei emigrante sud-americane in Spania, si pe noi, spectatorii.

Printre cele mai putin inspirate momente pe care suferinta ei launtrica le prilejuieste se numara panseurile despre flori (spre deosebire de oameni, acestea raman frumoase dupa ce mor), ipoteza ca Dumnezeu s-ar ascunde intre nori atunci cand ii e rusine sau intrebarile privind utilitatea puzzle-urilor, cand exista alternativa cumpararii tabloului de-a gata. Toate sunt filmate cu sargul cu care o eleva constiincioasa repeta poezia tocita in ajun: daca in cadrul X se vorbeste despre ascunzisul aerian al instantei divine, in cadrul X + 1 avem cerul si norii.

Propusa de Amador (Celso Bugallo), definitia vietii se integreaza perfect in peisaj: o incepem avand toate piesele puzzle-ului, iar treaba noastra e sa le punem cap la cap pe parcurs. Daca asa stau lucrurile, lui Aranoa i-au cazut niste piese destul de chicioase.

IN SA

Si in animatia „Chico & Rita” a lui Tono Errando, Javier Mariscal si Fernando Trueba, aratati cu degetul sunt occidentalii. Cel putin inainte de revolutia castrista, turistii americani vin, aleg ce le place si pleaca, in timp ce populatia cubaneza de sex slab se imputineaza vazand cu ochii. Usor de impresionat si cam flusturatica, Rita il iubeste pe Chico, dar il alege pe binefacatorul ei de peste ocean, cu cariera aferenta pe care acesta i-o promite. Neindoielnic siropos, filmul propune si o istorie ocolita de didacticism a inceputurilor jazz-ului cubanez, ceea ce face ca pacatele sa ii fie iertate mai usor.

O a doua pelicula din selectie a regizorului Fernando Trueba este „El baile de la Victoria”. Daca filmele s-ar putea face pe calculator, pe baza catorva comenzi simple, cam asta ar iesi daca acele comenzi ar fi 1. personaje care isi dau replica in gand, precum in telenovele (iar replicile in cauza sunt auzite de partenerii de dialog, astfel incat urmatoarea replica rostita in gand, de urmatorul personaj, se leaga de cea anterioara), 2. alternarea soundtrack-ului diegetic cu muzica preinregistrata, daca situatia o impune, la interval de mai putin de un minut, 3. o intriga siropoasa, cu tot ce presupune asta (dragoste, qui pro quo-uri, tradare, moarte) si 4. un personaj care, trebuie, nu trebuie, se deplaseaza calare.

In aceste conditii, nu e de mirare ca Victoria lui Trueba e, de fapt, un esec.

NOI VREM APA

In „Tambien la lluvia” al lui Iciar Bollain, se confrunta Bolivia, in numele intregii Americi de Sud, cu Spania, in realitate cu colonialismul de odinioara si cu ascendentul economic de azi, al statelor puternic industrializate fata de tarile lumii a treia.

In competitie la Berlin in 2011, „Pana si ploaia” este povestea unui al doilea film, cel regizat de Sebastian (Gael Garcia Bernal), care trateaza binecunoscuta istorie a lui Columb in cheie mai putin eroica. Protagonistul este hotarat sa dezvaluie adevarul despre America de ieri, dar este complet orb la ceea ce se intampla in America de azi – angajeaza figuranti cu sume derizorii si judeca tensiunile de strada din Cochamamba din 2000, cand o buna parte din populatia orasului a fost privata de apa ca urmare a exploziei preturilor, strict in masura in care il afecteaza pe el. Exploatatorii de acum sunt descrisi ca fiind urmasii exploatatorilor de altadata, paralela discutabila si pe care Bollaín nu o sustine pana la capat. La final, producatorul Costa (Luis Tosar) decide sa se lupte pentru binele comunitatii pe care mai ieri o privea de sus. In acest film care se vrea un denunt al falimentului moral al Vestului, Costa se comporta intocmai ca un erou hollywoodian, aparand exact la momentul oportun si salvand pe cine avea de salvat.

Asta face ca diferenta dintre el si personajele interpretate de Bruce Willis sau Vin Diesel sa fie una pur formala: limba spaniola.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *