Mizeria de sub covorul roşu: „Teenage Paparazzo” (r. Adrian Grenier)

Prea mult, prea devreme.

Un adolescent de treisprezece ani îşi petrece nopţile ca paparazzo, fără nici un fel de opoziţie din partea părinţilor săi. Această situaţie insolită pe care o exploatează „Teenage Paparazzo” nu e aproape deloc documentată, iar atunci când e documentată, e documentată superficial. Dacă vedeta din acest an a secțiunii Actors Behind Camera a festivalului Anonimul ar fi respectat regulile genului în care se încadrează, ar fi explorat resorturile care fac din faptul de a fi fotograf de tabloid un model de reuşită şi mai ales ce anume îl face pe Austin, ca bărbat în devenire în cadrul acestui habitat cu totul aparte, să fie mai competitiv decât cei de-o vârstă cu el.

Prezentat în premieră la Sundance 2010, prin caracterul său spectacular, „Teenage Paparazzo” e mai degrabă reality show decât documentar. Opţiunea de a filma cu camera în mână, căreia îi plătesc tribut cadrele în care Austin e prins în exerciţiul funcţiunii, înlesneşte în primul rând un împrumut de veridicitate. Poţi să filmezi răţuşte de cadă şi să pretinzi că-s bibani, dacă renunţi la trepied, sunt şanse bune să te creadă cineva. În al doilea rând, ca într-un reality show, demersul lui Grenier, la rândul său star de televiziune, e aproape în totalitate dependent de hachiţele protagonistului său. Dacă el nu vrea să facă nimic, nici Grenier nu filmează mare lucru, dat fiind că aptitudinile investigative ale tânărului regizor sunt extrem de limitate – cea mai mare parte din timp, acesta nu face altceva decât să-l întrebe pe Austin ce planuri are şi să se ţină după el.

În sfârşit, deşi filmul depinde de bunăvoinţa personajului său principal, el încetează a mai fi un documentar propriu-zis, atunci când Grenier intervine în cursul evenimentelor. Devenind prietenul lui Austin, el îi conferă acestuia vizibilitate, alterându-i fundamental personalitatea şi implicit acţiunile. E o greşeală pe care Grenier încearcă s-o repare; cât de sincere îi sunt eforturile şi cât de nevinovată greşeala, nu avem de unde şti.

Întâlnindu-se cu Paris Hilton şi rezervându-i lui Austin un loc în faţă, ar vrea să credem că a gândit un experiment cum nu se poate de inspirat. Într-un fel, aşa şi e, doar că experimentul nu e sociologic, ci de marketing. Hilton şi Eva Longoria sunt în acelaşi timp exponentele găunoşeniei pe care filmul o critică şi investiţiile sale cele mai sigure. Cele două vorbesc mult, dar mare lucru nu spun. Pe scurt, discursul lor se rezumă la două idei principale: paparazzi sunt un rău necesar şi e un lucru de mare mirare că Austin e atât de tânăr.

Tinereţea protagonistului e de natură să uimească pe oricine, nimic de zis. Doar că uimirea asta iniţială (pe care, de altfel, o intuiam din titlu) nu e apoi și întreţinută. Surpriza e una singură şi divulgată din start: Austin încearcă prea devreme să  devină profesionist într-un domeniu pe care nu îl poate pricepe cu totul, iar ambiţia şi graba îl pierd.

Oricât l-ar critica, Grenier face exact aceeşi greşeală.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.