Festivalul filmului francez 2009: Ori la festival, ori la spital

Metafore, deducții, sublimări.

O mostră de critică socială care nu e nici critică, nici socială, asta ne propune Patrice Leconte în „Ridicule”, filmul său din 1996.

Din mlaştinile sale originare din Dombes, baronul Grégoire Ponceludon de Malavoy (Charles Berling) ia calea Versailles-ului, unde speră să găsească înţelegere pentru planurile sale de asanare a regiunii. Previzibil, drumul spre mântuirea ţăranilor trece prin nenumăratele saloane ale nobililor. Unde se împotmoleşte.

Această superproducţie de epocă se bizuie pe decolteul lui Judith Godrèche, pe ritualurile de împopoțonare ale exponenților clasei conducătoare sau pe jocurile de cuvinte cu care aceştia îşi pierd vremea, mai mult decât pe această nedreptate. Mesajul umanitarist e mai totdeauna în planul secund, dat fiind că țăranilor li se rezervă doar câteva cadre în filmul lui Leconte. Altfel, îl urmărim pe eroul nostru prin tot felul de anticamere, pe la tot felul de recepţii. Aici ar trebui să fie strălucirea filmului, astfel încât scena din final, când eroul se recunoaşte învins şi le bate obrazul nobililor, e construită în jurul unei tirade, dar una care nu se sprijină pe nimic.

Critică opulenţa, dar doar prin opulenţă impresionează, dualitatea asta a lui „Ridicule” e aceeaşi cu cea a baronului de Malavoy, care vine la Versailles temporar şi cu un scop, dar începe să-i placă şi-l uită Dumnezeu acolo.

O GURĂ DE OZON

La fel ca „5X2” din 2004, „Ricky”, cel mai recent film al lui François Ozon, începe cu sfârşitul. În „5X2”, cronologia inversă excludea într-o oarecare măsură surpriza, în „Ricky”, o amplifică. Dacă, în prima jumătate a filmului, avem senzaţia că am nimerit la o producţie a fraţilor Dardenne, când ne aşteptăm mai puţin, nou-născutului Ricky îi cresc aripi. Aripi adevărate, cu care zboară. Mai întâi prin casă, apoi prin supermarket, apoi peste câmpii şi hăt departe. Zboară şi nu se mai întoarce.

De ce zboară Ricky, unde se duce el sau dacă treaba asta cu zburatul e într-adevăr o metaforă sau doar circ cu pretenţii, toate acestea contează mai puţin pentru Ozon. Important e că ne-a lăsat cu gura căscată, o dată în plus.

LUAŢI ÎN BALON

În primul său film non-asiatic, „Le voyage du ballon rouge” din 2007, Hsiao-hsien Houne spune povestea lui Simon, fiul lui Suzanne (Juliette Binoche), şi a lui Song, noua sa guvernantă. Cei doi merg pe stradă, o aşteaptă împreună pe Suzanne, vorbesc la telefon; Simon cântă la pian, se joacă pe calculator şi apare într-un omagiu adus primului „Balon roşu”. Pare ofertant, dar e doar plictisitor. Împreună, toate acestea nu spun nimic – despre copilărie, despre ce înseamnă să faci parte dintr-o familie monoparentală, despre descoperirile pe care le fac copiii la fiecare câteva minute.

Deşi aduc cu colaborările dintre Olivier Assayas şi Maggie Cheung, acestor mici non-evenimente le lipseşte acea calitate profund umană cu care cei doi ne-au obișnuit. Rămân doar un exerciţiu, în care marfa dosită, una pe care nu o capeţi prin metafore, deducţii şi alte sublimări, este sufletul.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.