Oscaruri antisistem: “Richard Jewell” (r. Clint Eastwood), “Ford v Ferrari” (r. James Mangold), “Little Women” (r. Greta Gerwig)

Un om mărunt intră fără voia lui în dinții unui implacabil malaxor birocratico-mediatic, care se oprește din clefăit neverosimil de greu – nu pentru că întâmpină o rezistență cât de cât coerentă din partea eroului, ci din inerție.

Evenimentul declanșator e prefigurat de un prim concert public, unde atât protagonistul, cât și negativii filmului, sunt prezenți în calitate oficială. E un bun prilej pentru ca diferența dintre cele două tabere să fie deja vizibilă. Richard Jewell (Paul Walter Hauser) găsește în uniformă un nesperat prilej pentru a-și obloji stima de sine, echivalând însărcinarea primită, aceea de agent de pază, cu o etapă în ascensiunea sa profesională către statutul de polițist sau de agent FBI. Pe de altă parte, pentru Tom Shaw (Jon Hamm), care chiar e agent FBI, sarcina e sub demnitatea lui, așa că nu pierde niciun motiv să-și etaleze lehamitea, dacă nu dezgustul. Jurnalista Kathy Scruggs îi împărtășește lipsa de entuziasm. Atunci când îl invită pe Shaw să danseze, o face în disperare de cauză, din plictiseală, dacă nu cumva din calcul. Pe scurt, ceea ce o animă ori nu e emoție deloc, ori e o emoție de o calitate inferioară, prin comparație cu bucuria lui Jewell și a mamei sale, Barbara Jewell (Kathy Bates, nominalizată la Oscarul pentru cel mai bun rol secundar feminin), care la rândul lor dansează pe muzica lui Kenny Rogers.

De-a lungul întregului film, tușele care îi separă pe Jewell de Shaw și Scruggs rămân la fel de apăsate. Dacă Scruggs își disprețuiește colegele, ridiculizându-le cu fiecare ocazie, Jewell nu le poartă niciodată pică anchetatorilor, nici măcar atunci când îi răvășesc casa și găsesc de cuviință să confiște lenjeria intimă a mamei sale. De altfel, Barbara e singura persoană de sex feminin cu care Richard interacționează constant. Celibatului său stângaci, i se oferă drept contrapondere masculinitatea colțuroasă a lui Shaw și libertinajul interesat al lui Kathy, ale cărei aptitudini de jurnalistă par să se limiteze la disponibilitatea surselor sale de a întreține relații intime cu ea.

Scenaristul Billy Ray ocolește cu foarte mare grijă detaliile care l-ar putea pune pe Jewell într-o lumină cât de cât proastă. Eroul lui nu e un exemplu de elocință, iar inteligența sa e departe de a fi sclipitoare. Dar știm deja că nu e nimic în neregulă cu asta, cel puțin de la Forrest Gump încoace. Atâta doar că acest om de rând, americanul simplu, poate aiurit, poate păgubos, dar cu un fond bun, pe care altădată l-ar fi interpretat Tom Hanks sau James Stewart, e înlocuit, în cel mai recent film al veteranului Clint Eastwood, de un personaj care se apropie periculos de mult de definiția unui redneck. Umanitatea lui simplă, când placidă, când bonomă, până la un punct atașantă, rămâne aceea a unui colecționar de arme, al cărui hobby este tirul cu arma semiautomată, care poate cunoaște unul sau mai mulți membri Ku Klux Klan, poate nu cunoaște niciunul, nici el nu poate ști sigur.

La urma urmei, e firesc ca definiția acestui arhetip al eroului comun, deci cumsecade, să fie fluidă. Ceva din America lui Stewart s-a păstrat și în America lui Hanks. Dar și una, și cealaltă au foarte puține în comun cu o treia Americă: cea a lui Trump.

Dacă, în “Richard Jewell”, în calea protagonistului stă statul (dublat, e drept, de presă), în “Ford v Ferrari” (Premiul pentru cel mai bun montaj și Premiul pentru cel mai bun sunet la Premiile Oscar 2020), în rolul negativului e o corporație, văzută ca mediu incompatibil cu individualitatea umană. Între chipurile pe care această corporație le primește, adică directorul general și directorii executivi ai companiei, există diferite grade de câinoșenie. Lui Henry Ford al IIlea, i se pot ierta alegerile nefericite, atunci când e prost sfătuit. Lee Iacocca (Jon Bernthal) pactizează ocazional cu Ken Miles și cu Carroll Shelby, șoferi de geniu și totodată pozitivii filmului. În sfârșit, pe Leo Beebe (Josh Lucas), preocuparea pentru marketing îl face să fie din capul locului moralmente viciat, iar scenariștii Jez Butterworth, John-Henry Butterworth și Jason Keller au grijă să îl pună în suficiente situații deloc măgulitoare, atât de multe, încât la final, e de mirare că nu e cadorisit de Shelby cu tradiționalul pumn în bot.

Sper deosebire de Jewell, Miles și Shelby sunt departe de tipul personajului banal, a omului de pe stradă care își vede de treabă, ci sunt și unul, și celălalt dotați cu însușiri excepționale. Altfel spus, într-un western, dacă Jewell ar fi fermierul care își vede de treaba lui, Miles și Shelby ar fi șerifii care nimeresc floarea de cactus oricât de departe s-ar afla de ea.

Un film ca “Le Mans“, cel din 1971, nu avea nevoie de șerifi și de indieni, de pozitivi sau de negativi, la fel cum nu avea nevoie de intrigă. Idila abia schițată care ține loc de fir narativ e acolo doar ca interludiu, ce contează e că niște șoferi, dintre care unii se întâmplă să fie și actori, conduc niște mașini de curse, iar un iubitor de mașini, care se întâmplă să fie și regizor, îi filmează. Din cursele lui “Ford v Ferrari”, înțelegi că o mașină o depășește pe o alta doar din exclamațiile de tipul “Hai, fetița, știu că poți!”, din interjecții și din reaction shots (ale șoferilor, ale membrilor echipei, ale membrilor familiilor lor). Regizorul James Mangold știe să filmeze o cursă de mașini în același mod în care regizorii seriei “Transformers” știu să filmeze o luptă, realitate pe care n-o pot schimba toate lens flare-urile din lume.

Greta Gerwig, pe de altă parte, se bizuiește în exces, în al doilea lungmetraj pe care îl semnează (“Little Women”, nominalizat la 6 categorii), pe slowmotionuri (atât de evidente, încât nu s-ar vedea mai bine nici precedate de un intertitlu cu textul ȘI TIMPUL PARCĂ STATEA ÎN LOC), pe discontinuitatea temporală (confuzantă), pe muzică (omniprezentă), dar mai ales pe montaj și mișcare. Aproape că nu există secvență de dialog care să nu fie filmată în plan-contraplan. Montajul e alert și când trebuie, și când nu trebuie, din cea de-a doua categorie făcând parte monologul lui Amy March, la capătul căruia privirea actriței Florence Pugh e atât de ascuțită, încât e de mirare că nu rupe pânza ecranului. Când cadrele sunt totuși mai lungi, se mișcă fie camera, aflată într-un du-te vino altfel profesionist executat, fie personajele, care dănțuiesc sau pur și simplu forfotesc.

De data aceasta, colosul împotriva căruia protagonistele luptă, cu succes relativ, este patriarhatul. Deși acțiunea se petrece în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, filmul fiind o ecranizare a romanului omonim al Louisei May Alcott, eroina Jo March se răzvrătește împotriva statutului său cu un ce de o calitate contemporană. Modul în care actrița Saoirse Ronan își joacă revolta, prin expresiile faciale și prin limbajul ei corporal, e mai puțin din America Războiului Civil și mult mai mult dintr-un mediu foarte familiar Gretei Gerwig: cel al intelectualilor new yorkezi de Greenwich Village. Același lucru e valabil pentru tomnaticul Timothy Chalamet, care, interpretându-l pe Laurie, maimuțărește un dans de cameră cu spasme de rocker. Contribuie la senzația ocazională de indie de Sundance sau de mumblecore istoric faptul că toate cele patru surori care dau titlul filmului au ambiții artistice: Jo e pe cale să devină scriitoare, Meg are talent actoricesc, Amy pictează, în timp ce Beth e o foarte înzestrată pianistă. Însă asta nu-i poate fi imputat lui Gerwig, al cărei film rămâne, totuși, o ecranizare.

Spre meritul ei, cineasta găsește o metodă ingenioasă de a nu submina mesajul feminist al filmului ei, atunci când pune pe plan secund romanța lui Jo și a lui Friedrich. Sărutul în ploaie și făgăduințele fierbinți sunt arătate și ridiculizate în același timp, prin transformarea lor în capitolul final al romanului lui Jo, adică prin prezentarea lor în cadru. Asta îi permite lui Gerwig să echivaleze happy endul cu succesul profesional, mai degrabă decât personal, al eroinei sale.

Prin aceasta, face ca militantismul filmului să scoată măcar un pic capul din maldărul de drăgălășenie și de crinolină sub care a stat culcușit până atunci.