Bat clopotele: „Bun venit în Zombieland” (r. Ruben Fleischer)

Îi cheamă Tallahassee, Columbus, Wichita și Little Rock, dar sunt de fapt Durul, Molâul şi Surorile cu obiceiuri rele, dar cu suflet bun. Relaţiile dintre aceste personaje sunt în egală măsură schematice – Durul începe să îl îndrăgească pe Molâu; Molâul se îndrăgosteşte de Sora rea mai mare; Sora rea mai mică devine geloasă etc. Unele scene sunt de un gust îndoielnic – fixaţia lui Tallahassee pentru batoanele Twinky sau momentele în care îl vedem jucându-se cu un căţeluş, spălându-l cu grijă, sărutându-l pe gură. Toate acestea sunt lucruri care nu trec neobservate, dar care se fac uitate repede. O decapitare e de-ajuns: e ca şi cum nici n-ar fi fost…

Mai mult decât un film cu zombie, „Zombieland” e un studiu despre distrugere. Zeci şi sute de obiecte, din materiale şi consistenţe diferite, sunt trântite, sparte şi aruncate. Fiecare dintre ele se împrăştie în mii şi mii de particule. Zeci şi sute de corpuri sunt torsionate și dezmembrate în fel și chip, în timp ce sângele le părăseşte în mii şi mii de picături. Filmate cu încetinitorul, aceste observaţii deloc subtile asupra degradării obiectelor şi a corpurilor nu devin artă. Dar sunt un spectacol pe cinste, cu atât mai antrenant cu cât îi lipseşte cu desăvârşire seriozitatea.

Schema după care funcţionează un film cu zombie clasic este următoarea: un grup extins de supraviețuitori ajunge într-un mediu închis. Ieşirea e una singură şi e inaccesibilă încă din debut sau ieşirile sunt multiple, dar devin inaccesibile una câte una, spre disperarea captivilor. Aceștia mor pe capete, la intervale regulate, după care devin zombie, apoi sunt omorâţi din nou, cu strângere de inimă, de foştii lor prieteni şi colegi. Rămân eroul şi eroina, respectiv numai eroul sau numai eroina, care supravieţuiesc, dar nu se ştie pentru cât timp.

„Zombieland” iese din acest tipar. Eroii nu mai sunt un pluton întreg, ci doar patru. Nu sunt prinşi fără scăpare într-un mediu închis, ci merg din oraş în oraş după bunul lor plac. Cei patru nu mor unul câte unul, ci supravieţuiesc cu toţii, asta devine evident destul de repede, drept urmare zombie-ii nu reprezintă o ameninţare propriu-zisă, sunt acolo doar de formă, sunt un pretext pentru miile alea de picături de sânge.

Miştoul ăsta într-un gen altminteri încruntat nu e nou, s-a mai văzut şi în recentul „Død snø”. Doar că zombie-ii nazişti ai lui Tommy Wirkola chiar erau malefici, petrecăreţii ghinionişti care îşi petrec vacanţa într-o cabană în creierii munţilor chiar le cad pradă, până la ultimul. E ceva umor în lipsa asta de gravitate în discursul cinematografic despre Wehrmacht, dar parcă nu-ţi vine să râzi din toată inima când vezi că pozitivii şi-o fură pe bune.

Pe când „Zombieland” e mai întâi o comedie, iar abia apoi un film cu zombie. În ciuda miilor de picături, sau poate tocmai datorită lor.