Riez, milord: „Funny People” (r. Judd Apatow)

Amuzant, penibil sau și una, și alta.

Dacă se poate argumenta că toate personajele acestui film sunt „funny” (adică amuzante, penibile sau şi una, şi alta), din păcate, ele nu sunt şi „people”. Ci vin de undeva din universul interior al cineastului Judd Apatow, în care orice nerozie e scuzabilă, atâta timp cât e spusă sau făcută în numele prieteniei. În care orice poţi să faci, numai să nesocoteşti prietenia, nu.

Apatow pune iarăși pe peliculă o lume infantil-machistă în care personajele nu se maturizează niciodată. Acestea îşi construiesc o carieră, se ajută sau se sabotează reciproc, se implică în tot felul de intrigi sentimentale. Dar profunzimea relaţiilor dintre ei e cea care poate fi întâlnită într-o frăţie, cu ritualuri şi reacţii reflexe. E un sistem social strict cinematografic, al cărui farmec se va epuiza inevitabil, puţin câte puţin: cu fiecare nou film scris sau regizat de Apatow, senzaţia de déjà-vu va fi tot mai pregnantă.

Filmul funcţionează totuşi atâta timp cât George (Adam Sandler) ştie că e bolnav, adică atâta timp cât ştie că 8% şanse de reuşită înseamnă mai degrabă 92% şanse de eşec şi încearcă să se confrunte cu această perspectivă. Nu e nimic original, e un fel de „All That Jazz” în care protagonistul nu e genial şi oricum nu dă doi bani pe arta lui. Dar măcar clovnul impertinent pe care Sandler îl interpretează aproape de fiecare dată îşi arată altă faţă (aceea în care nu se strâmbă într-un mod care se vrea amuzant la fiecare trei minute), în timp ce Sandler însuşi arată că ştie să joace, aşa cum nu a mai făcut-o de la „Punch-Drunk Love” încoace.

Doar că, miraculos, George Simmons, personajul lui Sandler, se însănătoşeşte, iar din acel moment, filmul o ia la vale, pentru că, din acel moment, intră în scenă Dragostea.

Mai întâi, dragostea dintre George şi o fostă prietenă. Boala i-a deschis acestuia ochii, drept urmare, acum ştie că cel mai important lucru în viață e să faci ce-ţi dictează inima. Iar inima îi dictează că trebuie musai să reia legătura cu Laura (Leslie Mann) și să o recâştige. Reuşeşte, dar pentru scurt timp, deoarece în calea fericirii lor se interpune cea de-a doua idilă a filmului: cea dintre George şi Ira (Seth Rogen).

La început, relaţia dintre cei doi este una strict profesională. Apoi, cei doi își schimbă treptat atitudinea unul faţă de celălalt. După care se ceartă, pentru ca pe final să se împace. Astfel sunt bărbaţii lui „Funny People”, aşa vede Apatow prietenia.

Dezordinea asta logică, în care oameni în toată firea fac tot felul de tâmpenii din dragoste pentru patronii lor, e mai puţin deranjantă decât frecventele schimbări din mers. Mai întâi, happy end-ul (de care nu ştim încă dacă o să avem parte) înseamnă supravieţuirea lui George. După care George vrea mai mult: a supravieţuit, acum trebuie pur şi simplu să fie cu Laura. Dar oare e bine să fie cu Laura? Oare o iubeşte într-adevăr? Oare ea îl iubeşte pe el? Oare e bine să mai facă un film pentru copii? Oare e bine ca Ira să lucreze în continuare pentru el?

La nici una din întrebările astea nu avem răspuns. Credem pentru o vreme că ştim ce şi cum, după care priorităţile personajelor sunt reconfigurate. O dată, de două ori, de trei ori, cine mai ştie?

Partea amuzantă e că aşa se întâmplă şi în viaţă. Crezi că vrei ceva, după care îţi dai seama că te-ai înşelat. O dată, de două ori, de trei ori, de câte ori merge. În viaţă, e normal să fie aşa.

Între acea normalitate şi acest talmeş-balmeş, între promisiunea unui zâmbet şi stânjeneală. Aici e ironia lui „Funny”.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.