Vulgar: „Hitchcock” (r. Sacha Gervasi)

Spectatorii naivi care intra in sala de cinema la un film intitulat „Hitchcock” asteptandu-se la o biografie a marelui regizor britanic sunt pe cale sa fie victimele unei triserii. Nu este un film despre Hitchcock pur si simplu, din zilele cinema-ului mut pana la „Family Plot”, dupa cum nu este nici macar despre Hitchcock lucrand la „Psycho”. E despre un Hitchcock imaginar, lucrand la filmul pe care se prea poate sa-l fi vazut la un moment dat, sau am auzit de el, daca nu cumva ne gandim la cu totul altceva si habar n-avem de nicio psihoza.

Publicul ideal al acestei pelicule cunoaste cat mai putine lucruri despre Sir Alfred si, desi poate numi si trezit din somn macar trei filme semnate de el, nu a vazut nici macar unul (sau, daca a vazut, asta s-a intamplat atat de demult, incat titlul e singura dara pe care, in goana lui, filmul i-a lasat-o in memorie). Acest spectator-model i-ar putea explica oricui ca, dincolo de orice dubiu, „Psycho” e o capodopera, iar Hitch un geniu cinematografic, atata doar ca n-ar sti sa precizeze de ce. Asa se face, ca in filmul lui Sacha Gervasi, Hitchcock e redus la cateva trasaturi caricaturale, autor ocazional de citate numai bune de incarcat pe Facebook, si cam atat. Intamplator, asta cade foarte bine, dat fiind ca Anthony Hopkins nu reuseste sa-l imite din cale afara de convingator pe adevaratul Hitchcock: nici nu trebuie.

„Exista un proiect acolo, undeva, care numai pe tine te asteapta, Hitch. Ti-o promit.” Asa vorbeste Alma, sotia sa, cu el, ca si cum ar avea in fata un copil neastamparat, dar cu fond bun. Lui Hitch nu i se mai ofera nici un scenariu mai acatarii, iata o problema deloc serioasa. Chiar daca nu l-am vazut, stim din capul locului ca „Psycho” a fost in cele din urma facut si ca a avut succes, asa ca, in drumul spre acest happy end anuntat, se impune un nou obstacol: o posibila idila intre Alma (Helen Mirren) si scenaristul Whitfield Cook (Danny Huston).

Aceasta este prefigurata cu grija inca din debutul filmului si e tratata cu cea mai mare seriozitate, ba chiar cu ocazionala incompetenta. Nu e deloc ortodox, ba chiar incalca o regula de baza a montajului clasic, dar Gervasi ii filmeaza pe Alma si Cook, asezati pe un pled pe plaja, cand din stanga, cand din dreapta, cand din fata, cand din spate; intr-un cadru, Alma e mai aproape de mare si Cook mai aproape de plaja, in urmatorul, e invers, desi cei doi sunt asezati in continuare pe acelasi pled, fara sa se fi miscat. Pe scurt, ii filmeaza dupa cum ii vine lui mai bine. Totul trebuie sa intre in cadru, totul trebuie aratat, din toate unghiurile, si filmul tocmai asta face cu Hitchcock: il arata, dar fara a spune absolut nimic (nimic nou, cel putin) despre el. In consecinta, se cere vazut la fel cum vedem o statuie intr-un muzeu al figurilor de ceara.

Peste toate, coloana sonora a lui Danny Elfman, mai dulceaga decat un borcan de gem zaharisit, care teoretic n-ar avea ce sa caute intr-un biopic serios despre Hitchcock, dar care aici se potriveste de minune. De altfel, s-ar potrivi la fel de bine in orice film pentru intreaga familie, cu copii cu zulufi blonzi care trec prin placute peripetii alaturi de cainele lor dragalas, genul pe care televiziunile se bat sa le redifuzeze in diminetile tarzii de weekend. In calitatea lui de pelicula-digestiv, fata de aceste productii, „Hichcock” nu-i deloc departe.

Una peste alta, filmul biografic al lui Sacha Gervasi vulgarizeaza mai mult decat umanizeaza, furnizand dovada faptului ca este cu putinta sa te dedici unui maestru al suspansului, iar rezultatul sa fie cu desavarsire lipsit de tensiune.