Războiul de uzură cu rutina

Care este istoria ta cu Festivalul Filmului European? Cum a început totul? Care sunt experiențele tale cu filmul care te-au adus aici?

Am mers la proiecții organizate în cadrul Festivalului Filmului European încă din primul an de facultate. Deși încă poate că nu e cel mai bun cuvânt: pare că mă valorizează și nu știu cât e cazul. Pe atunci, consumul de film de artă și mersul la festivaluri nu doar de muzică se integra în firescul vieții de student și în general de persoană înarmată cu o curiozitate cât de cât vie. Nu era un interes exclusiv: ajungeam la fel de des la Festivalul Filmului Francez și la orice se proiecta la Cinemateca Eforie sau Cinema Europa. Sunt multe variabilele care m-au adus aici și prea puține sunt meritul meu, dar primul pas l-am făcut atunci.

Ce aduce nou ediția din 2024 a Festivalului Filmului European?

După doi ani în care festivalul a oferit o panoramă a vârfurilor cinematografiei europene actuale, abordăm acum și o latură mai apăsat experimentală. „Întâlnire la Minsk” e filmat în plan-secvență cu un iPhone și recreează prima întâlnire a regizorului cu fosta lui parteneră. De altfel, cineastul Nikita Lavretski e invitatul special al acestei ediții. Dacă vrem să aflăm de ce a fost cadorisit în Cahiers du cinéma cu sintagma laudativă „psihopatul din Minsk”, avem o șansă în data de 11 mai la Cinemateca Eforie. Tot acolo, proiectăm două filme ca o motocicletă cu ataș: „Viver mal” și „Mal viver” ale lui João Canijo, acesta din urmă laureat cu Ursul de Argint la Berlin. Deși n-au nevoie să se sprijine unul pe celălalt pentru a sta în picioare, tabloul devine complet doar dacă le privim în tandem.

Cu ce învățături vii tu din anii anteriori în acest festival?

Am învățat să am mai puține îndoieli. E un festival de film, nu atacul de la Verdun. Sigur că alegerile pe care le fac sunt sau cel puțin îmi par importante. Dar e oare cazul să mă flagelez pentru orice ezitare din fața unui microfon sau pentru fiecare sală care nu e plină? Am învățat că, dacă îmi fac treaba fără orgoliu și cât pot eu de responsabil, altfel spus, dacă îmi văd de treabă, e mai mult decât de ajuns.

Despre filmul care deschide această ediție: cum a fost ales, în ce context?

Cel mai bun film de la Karlovy Vary de anul trecut e doar unul din cele 23 de filme din festival care au în centru personaje feminine greu de uitat. În interpretarea lui Eli Skorcheva, în calitate de profesoară care se trezește nevoită să se descurce într-un mediu infracțional, Blaga acționează matematic, cautând soluții și găsind resurse chiar atunci când totul pare pierdut. Nu e singura. Kalia din „Animal”, care dansează cu atât mai febril cu cât depresia și burnoutul se instalează mai confortabil. María din „O corno”, care insistă să se salveze, deși se creditează cu șanse minime. Laura din „Paradiset brinner”, semn că adolescența se cere a fi trăită indiferent de condiții. Purdey din „Il pleut dans la maison”, o altă adolescentă dintr-un mediu defavorizat și o familie dezbinată, care descoperă hedonismul, dar și responsabilitatea. Tara din „How to Have Sex”, care descoperă că părerea unei femei e uneori considerată un lucru facultativ. Încăpățânarea și devotamentul Liei din „Crossing”. Fragilitatea lui Claudine din „Laissez-moi”, care îi oferă lui Jeanne Balibar încă o partitură memorabilă.

Câte proiecții sunt în total ediția aceasta?

Sunt 39 de filme de lungmetraj, din care 31 în premieră națională, majoritatea validate festivalier la cel mai înalt nivel. Se vor vedea la București și nu numai Marele premiu de la Salonic, marele premiu de la Karlovy Vary, marele premiu de la San Sebastian, marele premiu de la Cinema du réel, marele premiu de la DocLisboa. Li se adaugă câștigătorii secțiunilor Encounters de la Berlinale și Un certain regard de la Cannes. În sfârșit, cel mai bun documentar de la Sarajevo, câștigătorul Ursului de Argint la Berlinale, câștigătorul al premiului pentru cel mai bun regizor la Venezia Orizzonti.

Care sunt provocările în organizarea acestei ediții? Ce este diferit față de alți ani?

În ceea ce mă privește, uzura. Trei ani poate nu par cine știe ce, dar durata, la fel ca temperatura ideală a apei de mare, identitatea celui mai bun interpret de colinde și ideologia, e o chestie subiectivă. Dincolo de rațiuni personale, faptul că am obținut majoritatea titlurilor pe care le-am vrut. Dacă spectatorii se vor bucura de ele măcar pe jumătate din cât m-am bucurat eu, stăm bine.

În vremuri cu atâtea subiecte sensibile: criză, război, egalitate de gen, probleme de mediu etc, care crezi că este rolul cinematografiei în conștientizarea și înțelegerea mai bine a vremurilor, în formarea unor păreri, în generarea dezbaterilor?

Mi-ar plăcea să pot să mint convingător la răspunsul ăsta, dar nu e cazul. La fel ca orice alt produs cultural, se întâmplă mult mai des ca filmul să ne întărească părerile sau credințele, mai degrabă decât să le formeze sau să le schimbe. Un exemplu este „Direct Action”, un film în cazul căruia un rol extrem de important îl joacă propria noastră perspectivă. În funcție de latitudinea noastră pe harta politică, putem să vedem în personaje o mână de hipioți care sprintează în direcția opusă responsabilităților sau oameni care și le asumă și care merită aplaudați în consecință; niște bieți oameni derutați sau dimpotrivă, persoane cu o busolă morală al cărei ac e cât se poate de alert. Eu știu care e poziția mea. Mă aștept ca toată lumea s-o împărtășească? Mai degrabă nu.

Interviu publicat în mai 2024 pe platforma iqads.ro. Reporter: Ileana Andrei