Sarajevo Film Festival 2020. Despărțiri: ”The Island Within” (r. Ru Hasanov), ”My Morning Laughter” (r. Marko Đorđević)

Corpuri și emancipări.

Laureat cu Premiul pentru cea mai bună regie, “Daxildəki Ada”/”The Island Within” e împărțit în două capitole clar delimitate, care oglindesc narativ și vizual traseul parcurs de erou către propria sa emancipare.  

În prima jumătate a filmului, viața lui Seymour Tahirbekov (Orkhan Ata) este dedicată în întregime șahului și se desfășoară în interiorul unor coordonate trasate cu o mână extrem de fermă de Khanlan Tahirbekov (Vidadi Hasanov), tatăl și antrenorul său. Solemnitatea (pe care tandrețea nu o contaminează nici măcar în treacăt) cu care Khanlan prezidează asupra circumciziei în flashbackul din debut se prelungește în prezentul narativ, cu un plus de brutalitate. Aflat acum la o vârstă incertă (oricât între 20 și 30 de ani), Seymour nu a devenit doar mai imprevizibil, ci are totodată o valoare de piață, dictată de titlul pe care îl deține, de Mare maestru al șahului. Astfel, Khanlan nu doar că îl domină pe Seymour, ci anihilează simbolic influența pe care ar putea-o exercita orice alt ocupant al propriului său teritoriu: angajații hotelului unde sunt cazați pe durata unui turneu de șah, jurnalistul care îi ia un interviu fiului său, fotograful care se vede pus la punct în propriul lui studio sau ceilalți membri ai echipei lui Seymour, pe care îi cheamă la ordin și îi expediază în registrul contondent și ocazional cu sadismul unui comandant de trupe.

Emasculările simbolice ale lui Seymour de către tatăl său sunt semnele de punctuație care marchează acest prim capitol, de la circumcizia din debut, la patul dublu pe care cei doi ajung să îl împartă, la palma pe care i-o administrează, care funcționează ca substitut de ședință de life coaching. E un supliciu care se desfășoară, în cea mai mare parte, într-o serie de interioare ale căror linii drepte și culori contrastante sunt delimitate cu o rigoare manifestă.

În partea a doua a filmului, Seymour refuză să mai interpreteze partitura care i-a fost dată. Structura narativă devine mai laxă (scenariul lui Ru Hasanov lasă loc pentru improvizație, în acest segment), mișcările de cameră sunt mai ample, interioarele desenate cu rigla în mână lasă loc peisajului sălbatic de insulă aproape nelocuită, astfel încât roșul și culorile puternice sunt înlocuite de griuri și de tonuri crepusculare. Pe acest teren instabil, Hasanov e mai puțin în largul lui, regăsirea libertății fiind creionată stereotip, într-un portret din care nu lipsesc caii și motocicletele. Dar același Hasanov are inspirația de a muta accentul pe fizicul mătăhălos al lui Seymour, care trece de la o instabilitate permanentă, de la o epuizantă luptă cu spațiul înconjurător (cu aerul dislocat, cu scaunele pe care se așază, care parcă trebuie cucerite, unul câte unul), la un nesperat echilibru. Centrul de greutate al filmului este acest corp, cu mișcările, cu carnea, cu hainele și cu goliciunea lui.

Prezentat în cadrul secțiunii necompetiționale In Focus, “Moj jutarnji smeh”/”My Morning Laughter” (r. Marko Đorđević) are în centru un erou masculin în multe privințe similar, posesor al unui corp greoi și mai mereu stingher, victimă a unor forțe pe care nu le poate controla.

Încă din prima scenă a filmului, Dejan (Filip Đurić) arată frustrare (că tatăl lui, despre care încă nu știm că e tatăl lui, ci doar constatăm că arată ca o persoană fără adăpost, i-a mâncat toate clătitele), apoi neputință (de a-și controla reacțiile – sparge un geam, apoi își cheamă mama să-l ajute). Neputința lui inițială se va prelinge prin aproape toate scenele filmului. Dejan este victima tatălui său, dar și a unui șofer de autobuz (al cărui cântec e clar că îl deranjează, dar nu știe cum să gestioneze situația), a unui șarlatan (care ar trebui să-i ghicească viitorul, dar pare mai preocupat de propriile lui compulsii de ordin erotic), al colegei care vorbește despre cancer la doar câteva zile după moartea tatălui său, al colegei care îl tot invită să o curteze (iar el își acoperă lipsa de experiență sub o pătură de dezinteres mâncată de foarte multe molii).

Dejan se pierde în tot acest peisaj într-un mod cât se poate de concret. Raiații lui bej și puloverul lui cu dungi se contopesc cu tapetul cancelariei, în care eroul chiar ar vrea să dispară, dacă s-ar putea, când Kaća (Ivana Vuković) pornește o lungă și stânjenitoare discuție. Camera îl ajută, respectându-i spațiul intim, ba chiar de multe ori se sitează la o distanță apreciabilă față de el. Este cazul secvenței în care același dreptunghi de hol de școală este încadrat suficient de mult timp încât Dejan să urce o scară, să-și rezolve o treabă, nu se știe care (timp în care pe scară urcă și coboară alte personaje, elevi ai școlii unde Dejan predă), apoi să se întoarcă, prefigurând o scenă din final. În acea scenă, Dejan decide să părăsească apartamentul Kaćei, dar camera încadrează cu încăpățânare aceeași ușă, din dreptul căreia Kaća a plecat deja. Asta face ca noi să știm deja că Dejan se va răzgândi și, mai devreme sau mai târziu, va bate sau va suna, iar ușa se va deschide.

Debutantul în lungmetraj Marko Đorđević pune camera acolo unde nu te-ai aștepta și o lasă să filmeze mai mult decât ai crede, ceea ce e un indiciu destul de clar al faptului că, spre deosebire de protagonistul lui, se simte cât se poate de bine în propria-i piele.

Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul

Leave a Reply

Your email address will not be published.