Narativitatea în vremea Netflixului

Protagonista zăcând pe podea, cu privirea sticloasă și buzele vineții, cu fruntea, pometele drept și gâtul străpunse de tot atâtea gloanțe: rigiditatea postmortem s-a instalat deja. Monologul ei interior nu ne dezvăluie deocamdată nimic, ci va căpăta sens abia mai târziu (când, firește, îl vom fi uitat deja).

Protagonistul pe un pod, târându-se cu ultimele puteri, sângerând din abundență. Un glonte îi perforează trupul: e doar o chestiune de timp până își va trage ultima suflare. Flashbackul lui cu o pereche de picioare care face piruete pe o plajă nu e nici el din cale afară de lămuritor, ci picioarele vor căpăta un corp, cu toate elementele de background adiacente, abia mai târziu.

Protagonista, pe cale să pornească într-o expediție despre care știm deja, de la vocea din off cu care se deschide filmul, că e imposibil de dus la capăt, dacă din echipă fac parte copii: e de presupus că e pe cale să moară. Discursul ei, adresat unui băiat și unei fetițe a căror vârstă nu poate fi mai mare de 5 ani, e imposibil de descifrat deocamdată.

Filmele sunt “The Old Guard”, cea mai recentă superproducție Netflix (lansat pe 10 iulie 2020, cu perspective certe de a urca cel puțin pe locul 4 în topul all time al companiei), respectiv “Extraction” (lansat pe 24 aprilie 2020, 99 de milioane de vizionări) și “Bird Box” (lansat pe 21 decembrie 2018, 89 de milioane de vizionări), adică locurile 1 și 2 în clasamentul celor mai vizionate filme de pe platforma de streaming americană din toate timpurile (sursa: https://www.bloomberg.com/news/articles/2020-07-15/netflix-most-popular-original-movies).

De fiecare dată, facem cunoștință cu personajul principal încă de la început  – în cazul lui “The Old Guard”, la secunda 13 (mai întâi, îi vedem pe camarazii acestuia, căzuți la datorie), în cazul lui “Extraction”, la secunda 35 (îl precedă o serie de cadre aeriene cu orașul Dhaka, unde se vor petrece aproape integral actele II și III ale filmului), în cazul lui “Bird Box”, la secunda 37 (îl precedă tot o serie de cadre aeriene, de data aceasta, cu râul pe care se va petrece în mare parte actul III al filmului). Diferă însă semnificativ durata dintre aceste flashforwarduri introductive și revelarea sensului lor. Până când aflăm de ce zace Andromache (Charlize Theron) pe podea, ce caută Tyler Rake (Chris Hemsworth) pe acel pod sau de ce le ordonă Malorie (Sandra Bullock) celor doi copii să-și țină ochii acoperiți, trec doar 13, respectiv 93 și 100 de minute.  

“The Old Guard” nu e nici prima, nici ultima ecranizare a unei benzi desenate cu supereroi caracterizată de o permanentă grabă. Se merge mult, se aleargă și mai mult, iar tăieturile de montaj sunt mai dese decât gardurile la o cursă cu obstacole. Uneori, aceste alegeri sunt justificate, de pildă în establishing shoturile cu un bazar marocan de la minutul 6, montate pe muzică trap. Când ele fărâmițează secvențele de luptă până la limita la care aproape devin nevizionabile, deserviciul adus filmului e enorm. În plus, camera e poziționată atât de aproape de actori, încât e mai mereu dificil să înțelegi de unde vin și încotro se duc multele lovituri pe care și le împart personajele. Înțelegem doar că există niște pumni care intră în niște moace și niște gloanțe care străpung niște corpuri, într-o serie lungă de interioare prost luminate.

În acest decor, eroinei îi revine onoarea de a târî cu aceeași expresie goală, dintr-o scenă în alta, o bardă practic nefolosită, de a salva diferite grupuri de persoane aflate la ananghie, respectiv de a enunța o lungă serie de evidențe. De pildă aceea că ostaticii pe care ar fi trebuit să-i salveze echipa ei de mercenari nu există sau că cel care i-a trădat (un fost agent CIA) trebuie găsit și ucis. În minutul 17, Andy îi trasează lui Booker sarcina de a-l localiza pe acesta, după care îi amintește ce are de făcut de trei ori (mai precis, la minutele 24, 35 și 63). Nu e atât un semn că se îndoiește de capacitățile de memorare ale lui Booker, cât un nou simptom al neîncrederii scenaristului Greg Rucka, sau mai bine zis al armatei de șefi mai mici sau mai mari ai companiei Netflix, în noi, ca spectatori.

Revenind la flashforwardul din debut, sigur că oricare din cele trei titluri-fanion Netflix se putea lipsi de el. Dar asta ar fi însemnat ca interesul pe care îl arătăm filmului (văzut acasă, pe un ecran dintre multe altele), să fie construit scenă cu scenă, iar atenția noastră să fie câștigată, nu furată. Procedeul introductiv joacă rolul previewului de la finalul oricărui episod al unui serial TV, adică exact mediul pe care Netflix îl stăpânește autoritar. Știm acum ce se va întâmpla “în episoadele următoare”. Încă din primul minut, momeala a fost deja aruncată.  

Însă acestea nu sunt și singurele cazuri de utilizare preventivă a salturilor narative din clasamentul primelor 10 titluri Netflix, în ordinea vizualizărilor. În “The Irishman” (locul 6), protagonistul e introdus la secunda 80, apoi o mână apasă pe un trăgaci, iar glonțul parcurge o foarte scurtă distanță până la un cap, la secunda 129. Deocamdată, bănuim a cui e mâna, însă nu știm cui îi aparține capul; urmează să aflăm abia la minutul 167 (din cele 210 ale filmului). În sfârșit, “Spenser Confidential” (locul 3) începe cu un flashback, iar eroul apare la secunda 45, în timp ce “6 Underground” (locul 4, produs de Skydance Media, care a produs și “The Old Guard”) debutează cu următoarea replică: “Și dacă v-aș zice că știu ce se întâmplă când mori?” Protagonistul apare la secunda 73 și moare la secunda 149 – e vorba, însă, de o moarte falsă (o știm din voice over, care aparține de asemenea protagonistului, și vom primi o confirmare, adică evenimentul va fi reluat, de data aceasta îmbogățit cu o serie de detalii biografice, la minutul 43).

Odată ce am mușcat momeala, aflăm că plot twistul și trădarea sunt practic sinonime. Atent distribuită de-a lungul celor 125, 117, respectiv 124 de minute ale celor trei filme analizate, trădarea vine de la un terț (în două cazuri din trei, a comanditarului operațiunii), dar și de la un coechipier. În “The Old Guard”, trădează mai întâi fostul agent CIA Copley (minutul 14), apoi Booker (minutul 82). În “Extraction”, trădează mai întâi Saju (minutul 34), apoi Gaspar, fost camarad al eroului (minutul 74). În “Bird Box”, grupul de supraviețuitori primește prima lovitură de la colocatarii Felix și Lucy, care fură singura mașină din garaj (minutul 55), după care un nou-venit, Gary, se dovedește a fi factorul care zdruncină din temelii un echilibru câștigat cu greu (minutul 78).

Protagoniștii suferă tustrei de pe urma unei traume afective: pierderea persoanei iubite în “The Old Guard”, moartea unui copil în “Extraction”, relația cu un tată abuziv în “Bird Box”. Dar aceste traume contează mai mult sau mai puțin. În “Extraction”, de pildă, ele sunt acolo doar de formă, la fel ca orice minut care nu conține o urmărire sau o scenă de luptă. Dacă “The Old Guard” se petrece în Maroc, Sudan, Afganistan, Goussainville, Londra și Paris, “Extraction” are nevoie de doar trei locații, distribuite inegal temporal și geografic: Australia (în care protagonistul nu petrece mai mult de cinci minute), apoi Mumbai și Dhaka. Un copil este răpit în Mumbai, eroul încearcă să-l recupereze în Dhaka. Simplu și eficient, mulțumită mai ales faptului că scenele de acțiune sunt coregrafiate și filmate impecabil, cu cadre neverosimil de lungi nu doar pentru un action thriller Netflix, ci pentru orice film, indiferent de gen, producător sau mediu. Cu precădere în cazul exterioarelor, camera se strecoară, se târăște, dă târcoale sau țâșnește oriunde e nevoie de ea, intrând și ieșind din mașini și încăperi, trecând cu fluiditate de la un personaj la altul, împrumutându-le perspectiva.  

Când nu mor prin împușcare (cazul cel mai întâlnit), personajele dispar din cadru și își văd de ale lor, apoi reapar după minute bune, continuându-și neabătute misiunea, aceea de a-l ucide pe Tyler. Se presupune, așadar, că dispunem de capacitatea de a ne aminti că există personajul Saju, chiar dacă acesta nu mai e prezent pe ecran (mai mult, când el reapare, reapariția lui e cel mai firesc lucru din lume). Din acest punct de vedere, “Extraction” are mai multe în comun cu “Mad Max: Fury Road” decât cu “The Old Guard”. Din minutul 19, când Tyler își ucide primul inamic, timp de cel puțin 80 de minute, filmul debutantului Sam Hargrave e acțiune pură.

Pe de altă parte, în “Bird Box”, scenele de acțiune trec pe plan secund. Înainte de a fi un survival story, filmul stă cocoțat pe un character arc, cel al personajului principal. Astfel, miza e mai puțin supraviețuirea, cât transformările pe care drumul către sanctuarul din final le mediază în interioritatea protagonistei, mai exact, faptul că aceasta își acceptă statutul de mamă. Până în acel punct, pentru că presupun un nivel ridicat de co-participare, dar și pentru că sunt dispensabile, multe concluzii le primim formulate de-a gata. Am putea, de pildă, să tragem singuri concluzia că personajele lui “Bird Box” se sinucid în masă deoarece văd ceva, nu se știe ce. Dar e mai simplu ca unul din personajele filmului să ne servească pe tavă acest raționament, la doar șapte minute după primul semnal de alarmă (o pacientă din spitalul unde Malorie merge la un control ginecologic, care se lovește repetat cu capul de un perete de sticlă).

În sfârșit, mulțumită color gradingului, pădurile nord-americane în care Malorie se împacă cu sine nu sunt atât de diferite de Marocul, Sudanul, Afganistanul, Franța sau Anglia prin care își plimbă Andy barda, amintind totodată și de Australia, India sau Bangladesh, așa cum le știm din “Extraction”.

Universul Netflix: aceleași culori de la nord la sud și de la est la vest, o lume simplă, în care trădarea e urmată fără greș de răzbunare, în care privirea și gândirea locuiesc pe continente diferite, în care totul e explicat (prin voice over, în 3 cazuri din 6), ocolită de dubiu, neumbrită de mister.

Articol publicat pe www.filmreporter.ro