Scadente: „À perdre la raison” (r. Joachim Lafosse)

Datoria morala pe care Mounir (Tahar Rahim) o are fata de Andre (Niels Arestrup) il obliga pe cel dintai la compromisuri din ce in ce mai mari. Daca Andre nu l-ar fi adoptat, Mounir n-ar fi parasit niciodata Marocul, asa ca vrand-nevrand, cei doi, impreuna cu Murielle (Emilie Duquenne), sotia lui Mounir, si un numar din ce in ce mai mare de copii, traiesc sub acelasi acoperis. E un conflict foarte ofertant, construit in parte si prin intermediul unei piste false.

Aproape fiecare scena din care lipseste Andre e tratata ca un episod voyeuristic, cu filmare de dupa tocul usii sau de dupa marginea unui perete. Din inertie, aceeasi perspectiva se aplica si scenelor in care Andre apare in cadru sau in care nu are ce cauta (la aeroport, de pilda). In orice caz, suspansul e asigurat, in film, nu de chestiunea perspectivei (insistenta cu care aceste unghiuri revin transforma ipoteza initiala in certitudine), ci de intrebarea daca Andre e interesat de Murielle sau mai degraba de Mounir (asa cum insinueaza, la un moment dat, unul din personaje). In cele din urma, promisiunea voyeuristica nu se indeplineste. Nimic din dezvoltarea conflictului dintre cei trei nu ne lasa sa intelegem ca intentiile lui Andre sunt altfel decat caste, dat fiind ca acest filon initial e lasat complet nerezolvat.

De la un punct incolo, Murielle incepe sa sufere de o instrainare crescanda, care nu pare sa aiba nimic de-a face cu conflictul din primul segment. Nu ca, in filme, toate ar trebui sa se inlantuiasca si sa decurga in mod necesar catre deznodamant, dar rezolvarea aleasa de Lafosse si de coscenaristii Thomas Bidegain si Matthieu Reynaert are toate datele unui subterfugiu, adica ale unui mod la indemana de se spala pe maini de o premisa interesanta, dar cu care nu stiu ce sa faca.

Asta face din „À perdre la raison” un colaj incongruent intre doua filme diferite, care se intampla doar sa aiba aceleasi personaje.