Les films de Cannes à Bucarest 2014: Soparle si vrabiute

Panaș marca Binoche.

Impartit in trei capitole clar delimitate si jucat in limba engleza, Clouds of Sils Maria, cel mai recent film al lui Olivier Assayas, e o reinterpretare mai putin incruntata a clasicului Persona (si cu o interpreta in rolul principal, Juliette Binoche, la fel de luminoasa).

Relatia dintre Maria, actrita celebra intre doua varste, si Valentine (Kristen Stewart), tanara ei asistenta, are suisuri si coborasuri, dar e, dupa toate standardele, lipsita de cine stie ce dramatism. La sfarsitul celui de-al doilea capitol, Valentine isi face iesirea din scena discret, asemeni norilor care dau titlul filmului. Altfel, daca Binoche joaca un rol cand e Maria si un alt rol cand isi interpreteaza personajul din piesa Maloja Snake, Stewart e la fel de retinut-inexpresiva in ambele ipostaze (de asistenta, respectiv de actrita de ocazie in repetitiile cu Maria), confirmandu-si statutul de icon feminin al impietririi glamoroase post-emo, ceea ce e un comentariu in plus despre lupta inegala dintre filmul de autor si filmul de gen, dar si despre varstele cinematografului, despre varstele actorilor, despre varsta in general.

Cum decurge piesa din final nu mai aflam, nu asta e miza. Filmul lui Assayas nu e despre o mare infruntare, invingatori si invinsi. Niciunul din filmele sale nu e. Cerul lui nu e niciodata senin.

Nu e clar cum s-a strecurat filmul in selectia Quinzaine des Réalisateurs, cert e ca scenaristul si regizorul Thomas Cailley se simte mult mai in largul lui in extrem de lunga expozitiune a lui Les combattants, in care lui Arnaud ii pica cu tronc Madeleine, o tanara care crede ca Apocalipsa bate la usa si vrea sa intre in armata pentru a-si perfectiona abilitatile de supravietuitoare, decat in momentele teoretic mult mai ofertante ale filmului – viata in armata a celor doi, ea, perfect antrenata, el, deloc pregatit pentru traiul cazon.

Celor doi li se ofera, in acest al doilea segment, nu unul, ci doi adversari (recrutul ambitios si comandantul patriot, ambii foarte convinsi de misiunea lor), dar sunt genul de negativi care ar trebui sa amuze prin prostie si atat, parca descinsi din seria Academia de politie. Infrangerea lor e o formalitate in primul caz, foarte vaga in cel de-al doilea (Arnaud si Madeleine dezerteaza, astfel infuriindu-l, probabil, pe locotenentul Schlieffer, ceea ce putem banui sau nu; cert e ca acest baddie de buzunar inceteaza sa existe de indata ce cei doi sar gardul unitatii militare).

Din punct de vedere comic, filmul promite foarte mult in debut, dar schimba macazul pe traseu, pentru ca la final sa ramana fara suflu. Les combattants nu doar ca nu e foarte clar ce e, dar ce e sigur e ca nu prea combate.

In primele cateva minute ale lui Bird People (Pascale Ferran), camera ii urmareste lenes-aleatoriu pe calatorii care circula, intr-o zi oarecare, cu metroul parizian. De cum intra un personaj in cadru, ii auzim, dupa caz, conversatiile, muzica din casti sau (cel mai adesea) gandurile: cam unul-doua pentru fiecare personaj, caci ochiul camerei nu zaboveste asupra nici unuia timp prea indelungat. Amalgamul acesta de calcule, dorinte si sentimente aproape ca reclama un voice over, un jingle si un slogan. Suntem cu totii diferiti. Avem toti nazuintele noastre. Cu serviciul X, visele pot deveni realitate. Invata sa speri! Cam asta ne asteptam sa auzim, dintr-un cadru in altul.

Ultimul personaj pe care il vedem e Audrey (Anaïs Demoustier), care e si protagonista a cel putin jumatate din acest film. Audrey iese de la metrou, Gary (Josh Charles) coboara din avion si pe amandoi ii vedem in montaj alternativ cum se indreapta spre un hotel Hilton de langa unul din aeroporturile pariziene, unde Audrey e camerista, iar Gary urmeaza sa se cazeze. In urma unui atac de panica, Gary decide sa divorteze si sa-si dea demisia, decizii aprig si inutil contestate de sotia si de colegii lui. Desi nu e deloc clar de ce sunt atat de greu de suportat casnicia sau slujba acestuia, gestul se presupune ca se cuvine a fi aplaudat. De indata ce Gary impune conditiile celor doua despartiri, ajuns abia la jumatate, filmul lui Ferran se gaseste intr-un impas. Care e solutia lui si a co-scenaristului Guillaume Bréaud? Fara o explicatie anume, Audrey se transforma in vrabie si zboara de acolo-colo.

La final, eroina, redevenita bipeda, il abordeaza pe Gary, ca intr-un When Harry Met Sally care chiar ar putea trece drept poetic, dar doar pentru cei dispusi sa vada poezie oriunde. Chiar si intr-un prospop murdar.

Articol publicat pe www.postmodern.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.