Festivalul filmului francez 2014: Neintelegeri

Cinema nuclear.

Co-scenaristele Gaëlle Macé si Rebecca Zlotowski spun o poveste fara balauri, desi le-ar fi fost foarte usor sa o faca: statul francez, directorii centralei nucleare (pe care, de altfel, nici nu-i vedem), sefii si supraveghetorii protagonistului sau Toni (Denis Ménochet), viitorul sot al lui Karole (Léa Seydoux), toti ar fi fost numai buni sa indeplineasca dubla functie a negativului. Asa se face ca, in filmul frantuzesc „Grand Central”, nici nu ai pe cine sa detesti, nici nu iesi de la proiectie plin de fiere, vazand cum politicienii distrug sanatatea muncitorilor de rand de dragul profitului. Asta nu inseamna ca filmul nu ar putea fi proiectat in cadrul unui festival de film ecologist sau folosit ca material de prezentare de o organizatie care militeaza pentru sursele de energie alternativa. Orice e posibil; daca, insa, facem abstractie de propriile noastre prejudecati, „Grand Central” nu prea se preteaza la o asemenea lectura.

Gary (Tahar Rahim) se angajeaza la o centrala nucleara, dar nu asta (sau nu doar asta) ii pune dupa gat un streang din ce in ce mai strans. Indragostitii se confrunta cu propria lor impotrivire (Gary si Toni sunt colegi si prieteni), cu sanctitatea institutiei casatoriei, cu spectrul imbolnavirii si al mortii. Deadline-ul care le ameninta idila e dublu: e doar o chestiune de timp pana cand Toni va afla despre aventura lor (cel putin, asta credem, o buna parte din film) si pana cand Gary, care risca din ce in ce mai mult doar pentru a fi aproape de Karole, se va imbolnavi grav sau va muri. In masura in care exista, critica sociala a lui „Grand Central” e minima, filmul fiind doar un love story intr-un decor atipic (si, prin aceasta, cu atat mai eficient).

Dincolo de o serie de stangacii (de pilda scena in care Toni si Karole se saruta pe marginea unui lac, exact unde trebuie pentru ca Gary, care inoata, sa-i vada), filmul lui Zlotowski are toata forta unei calamitati, asa cum sunt scurgerile radioactive sau fluturii in stomac.

A treia ecranizare a romanului autorului german Heinrich von Kleist e un revenge movie meditativ din care lipseste tocmai razbunarea.

Ca in orice revenge movie care se respecta, si in „Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas”, ura pe care protagonistul i-o poarta negativului e pe masura nedreptatii pe care acesta din urma a comis-o. Eroul, interpretat un Mads Mikkelsen la fel de magnetic ca intotdeauna, si sotia sa sunt legati de o iubire cum banuiesc ca rar se intalneau in secolul XVI (ceea ce conteaza mai putin: nu veridicitatea este calitatea principala a acestui western medieval vorbit in limba franceza). Fara un motiv foarte clar, baronul pune sa ii fie chinuiti caii si ucisa sotia. Kohlhaas isi iubeste si caii, si nevasta, drept urmare devine liderul unei revolte.

Incursiunile armatei lui amintesc de „Valhalla Rising” al lui Nicolas Winding Refn, cu acelasi Mikkelsen in rolul principal, si au acea calitate care ii face pe unii critici de film sa faca uz de adjectivul „visceral”. Asta nu inseamna ca decapitarea lui Kohlhaas nu e insotita de note duioase la fluieras si vioara, ca intr-un „Braveheart” malickian.

Ecranizare a unei benzi desenate realizate de René Goscinny, creatorul lui Astérix, „Le petit Nicolas” mizeaza in principal pe potentialul comic al modului fantezist in care copiii interpreteaza lumea care ii inconjoara, doar ca interpretarea acestei interpretari gresite e la randul ei gresita (sau potentialul ei comic nu e dus pana la capat).

Colegii lui Nicolas sunt cadorisiti cu cate o trasatura definitorie, pe care o tarasc dupa ei in fiecare scena in care apar: copilul supraponderal mesteca sau inghite in permanenta cate ceva, copilul de mahar etaleaza in permanenta darea de mana a tatalui sau, copilul aerian pe care profesorii mei de liceu l-ar numi visator viseaza in permanenta s.a.m.d. Lumea lor e una saturata de culoare si lipsita de conflict,  dar nu asta e marea problema a lui „Le petit Nicolas”. Gagurile din film ar avea haz doar daca am avea noi insine varsta lui Nicolas (caz in care nu e sigur ca le-am intelege), in timp ce, cu scenele mai promitatoare, regizorul Laurent Tirard nu stie ce sa faca (cina tatalui lui Nicolas cu seful lui si cu sotia acestuia se incheie cu un prim plan cu chipul bonomului actor franco-algerian Kad Merad, care ar trebui sa ne amuze prin simpla contemplare).

In loc sa intram in lumea unui copil extrem de inventiv, o descoperim pe cea a unui adult extrem de lenes.

De asemenea bazat pe eforturile unui autor de benzi desenate, „Les beaux gosses” e tot o sondare a unui univers atat de strain, ca ar putea fi de pe alta planeta. De data aceasta, les petits sunt adolescenti, iar ceea ce incearca ei in permanenta sa-si explice, gasind numai si numai explicatii halucinante, e modul de functionare al sexului opus. De data aceasta, eforturile scenaristului si regizorului Riad Sattouf nu indica un artist care s-a informat despre umor in carticelele cu bancuri si despre tineri din filmele cu Shirley Temple sau Judy Garland: Hervé (Vincent Lacoste) si Camel (Anthony Sonigo) n-or fi intelegand mare lucru, dar Sattouf ii intelege cat se poate de bine pe ei.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.