Gălbior, aproape alb: „Giallo” (r. Dario Argento)

Vină fără plăcere.

Vara, chiar şi traducătorii pleacă în concediu, aşa că nu ar trebui să ne mirăm prea tare atunci când, la un loc cu mişcările fronturilor atmosferice, nivelul precipitaţiilor şi temperaturile probabile, la rubrica meteo de azi, se prezic ştirile de la ora 5 de mâine. Vrei să afli cu ce să te îmbraci sau dacă să-ţi iei umbrela la tine? Afli şi dacă e cazul să ieşi din casă cu toporul în poşetă, cam aşa se vor fi gândit cei care au tălmăcit „Giallo”, ultima creaţie a lui Dario Argento, prin „Cod galben de crimă”. Comparaţia ar trebui să îl flateze pe regizorul italian: aşa-zisa urgie e mai degrabă un nor răzleţ şi o pală de vânt. În 90 de minute, avem o singură crimă, aşa că, dacă auziţi vreodată o astfel de atenţionare de la Administraţia Naţională de Meteorologie, puteţi sta liniştiţi.

Prevăzând că ne-am putea arăta insensibili la pericolul ăsta iminent, aceiaşi traducători au insistat. „Evitaţi-i pe psihopaţii hepatici!”, ne avertizează ei, prin intermediul tagline-ului filmului. Sigur, îi evităm, dacă sunt şi hepatici… Dar ce te faci cu psihopaţii diabetici, cu psihopaţii ulceroşi, cu psihopaţii suferind de bruxism, de deviaţie de sept sau de calviţie? Toţi sunt periculoşi în felul lor, ba chiar considerabil mai dificil de depistat. Un psihopat hepatic îl recunoşti de departe, însă cum îţi dai seama că vecinul de compartiment e un psihopat bâlbâit, dacă nu scoate o vorbă de jumătate de oră? Cum îţi dai seama că cel mai bun prieten e un psihopat cu platfus, dacă nu ai fost niciodată la plajă cu el?

Titlul trimite la culoarea pe care o are tenul personajului negativ, dar mai ales la genul pe care Argento l-a consacrat în anii ’70, în Italia şi nu numai. Simplul fapt că Argento a simţit nevoia să-şi intituleze astfel creaţia e un indiciu pe care filmul însuşi îl confirmă: paradoxal, în ciuda paternităţii cinematografice şi a numelui pe care îl poartă, „Giallo” e departe de a fi un giallo.

E altceva decât giallo nu pentru că are o intrigă absolut stupidă, sau pentru că deznodământul vine ca un iepure scos din joben – făptaşul e pur şi simplu un dement a cărui identitate nu aveam de unde o şti şi ale cărui motive nu le-am fi putut nicicum intui.

Logica bate rar la uşa giallo-ului, iar atunci când o face, e un oaspete nedorit. Pur şi simplu nu prea contează într-un giallo ce se întâmplă şi de ce. Contează sângele care ţâşneşte, corpurile care se frâng, monstruozitatea pe care o întâlnim în cele mai neaşteptate locuri (la copii, de pildă); contează unghiurile de filmare şi culorile, nu întâmplările şi contururile.

Culori şi unghiuri inedite nu prea avem în acest ultim op al unui cineastului italian. Avem în schimb un criminal care nu prea face mare brânză, adică ucide puţin şi în moduri deloc inventive; avem gore fără stil, adică ceva injecţii, cuţite în inimă, amputări cu foarfeca şi tot felul de alte tăieturi (slashes), care provoacă în cel mai bun caz greaţă şi atât; avem un inspector (Brody) care, în afară de a se afla la momentul şi la locul potrivit atunci când ucigaşul dă o raită pe la spital, adică în afară de a-l vedea absolut întâmplător, nu face chiar nimic, şi mai avem o căruţă de replici absolut idioate.

N-o fi giallo-ul leagănul în care se dau elocinţa şi coerenţa înainte de a creşte mari, dar măcar, în filme ca „Suspiria” sau „Profondo rosso”, acel ceva care face sarea şi piperul giallo-ului îţi lua ochii, era un amestec de grandoare şi de kitsch care te făcea să-ţi suspenzi atitudinea critică aproape fără să-ţi dai seama, iar atunci când îţi dădeai seama, acea grandoare şi acel kitsch te ajutau să nu-ţi pară rău; o plăcere vinovată, altfel spus.

Aici, grandiosul şi plăcerea lipsesc. Rămân doar kitschul şi vina.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.