Sufletul din Rai şi slănina din pod: „Machete” (r. Robert Rodriguez)

Exploatare corectă politic.

Diferenţa dintre „Machete” şi un exploitation oarecare poate fi asemuită celei dintre jocul spontan al unor copii, cu reguli care se inventează din mers şi care, pentru ochiul unui adult, nu au nici o noimă, şi acelaşi joc coregrafiat de un părinte.

Atent la noţiuni precum „dreptate” sau „frumuseţe”, adultul nu va face altceva decât să le strice copiilor joaca. Ei nu ştiu nici de dreptate, nici de frumuseţe, însă ştiu o grămadă de lucruri despre distracţie. Nu contează cum o obţin ori dacă există logică sau distincţie în ceea ce fac, cert e că, în general, nu prea par să ştie ce e plictiseala atunci când sunt împreună. Când adulţii se bagă în jocul lor, lucrurile se schimbă, iar distracţia dispare ca şi când n-ar fi fost niciodată.

În „Machete”, distracţia e provocată de şocul iniţial şi dispare odată cu el. Surpriza pe care Rodriguez mizează se formează cu ingrediente deloc originale. Original e faptul că aceste ingrediente (sexul şi violenţa) vin în cantităţi neobişnuite pentru un film din 2010 cu un buget de peste 10 milioane de dolari. Personajele lui „Machete” înjură mai des decât clipesc, fumează (ceea ce nu e deloc lucru puţin), ucid şi mutilează, cu aerul că e cea mai naturală treabă de pe lume. În interiorul unui sistem pentru care salubritatea morală reprezintă o valoare sacrosanctă, ce e scandalos nu e atât că Machete taie mâini şi maţe, ci că el taie mâini şi maţe fără aerul că i-ar păsa.

Modul în care Rodriguez împacă şi capra, şi varza, adică şi puritanii, şi amatorii de violenţă, nu e nici el unul din cale afară de rafinat. Orice ar face, Machete rămâne un personaj pozitiv deoarece răspunde unui imperativ absolut în cinematografia de acţiune recentă. Indiferent câte beregate taie, omul e politically correct. E mexican şi luptă pentru ai lui, adică pentru drepturile minorităţilor, deci e bun.

Asta face din „Machete” un produs care vrea să treacă drept amoral, dar nu e. Amorale erau filmele anilor ’70, în care avea nici o importanţă dacă îţi plăcea sau nu personajul principal, conta ceea ce protagonistul, simpatic sau nu, mijlocea (adică acelaşi sex şi aceeaşi violenţă). Filmele exploitation de atunci arătau ieftin pentru că erau ieftine, nu pentru că a arăta ieftin ar fi fost la modă, iar trailerele de atunci erau cât se poate de străvezii. A arăta în trailer mai puţin decât filmul însuşi arată n-ar fi avut nici un rost.

În filmul lui Robert Rodriguez, fiecare actor e pus în valoare la potenţialul lui maxim. Fiecare face ce ştie mai bine. Asta înseamnă că actorul principal Danny Trejo abia dacă deschide gura, dar se revanşează mânuind cu iscusinţă tone întregi de metal ascuţit, că, atât cât îi permite rolul, De Niro joacă, iar Jessica Alba face duş. În film face duş ca toţi oamenii, în trailer face duş îmbrăcată. Dacă MPAA, organismul care acordă buline filmelor în SUA, ar fi decis că a admira gleznele unei femei e o plăcere exclusiv adultă, ar fi făcut probabil duş în şosete.

Tot un trailer e şi motivul pentru care, până aproape de final, „Machete” surprinde doar prin cantitatea de sânge şi prin modul în care sângele e împroşcat. A spune însă că la baza filmului stă trailerul fake din „Grindhouse” e cel puţin inexact. Trailerul nu doar că a inspirat filmul, ci e inclus în film, cadru cu cadru, fie în forma sa originală, fie filmat din nou, din exact aceleaşi unghiuri.

Noutatea constă în noi împrumuturi (scena armei camuflate într-un buchet de flori din „Terminator”, jingle-ul din serialele TV „The Bionic Woman” şi „The Six Million Dollar Man”), respectiv în îngroşarea elementelor de mexploitation. „Machete” condamnă prigoana mexicanilor în SUA, dar o face cu limbajul stereotipurilor rasiale. Zilieri, emigranţi ilegali, mâncători de taco, veniţi la luptă cu măşti de wrestling mexican pe faţă, astfel îşi înfăţişează Rodriguez conaţionalii în ultimul său film.

În sfârşit, poate cea mai mare vulnerabilitate a lui „Machete” e că vrea să fie violent şi vulgar, dar în acelaşi timp vrea şi să facă mişto de propria-i violenţă şi vulgaritate. Asta nu prea se poate, iar vina lui Rodriguez nu e în modul cum încearcă, ci în aceea că vrea.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.