The long and winding road: „La belle noiseuse” de Jacques Rivette

Cinema nud.

Nu întotdeauna şi doar în anumite condiţii, avangarda, prin definiţie neiubitoare de norme şi având un public restrâns, devine mainstream. Astfel, există o avangardă „acceptabilă”, cvasiunanim apreciată, după cum există o avangardă care rămâne în umbră, al cărei unic defect este acela că nu posedă întocmai calităţile celei dintâi. Din motive neştiute de nimeni şi fără vreo legătură cu valoarea lor intrinsecă, unele creaţii ajung să fie văzute şi plăcute, altele, mai puţin.

Mai toată lumea a auzit de Godard și Truffaut sau Rohmer şi Chabrol – filmele lor sunt difuzate şi răsdifuzate. În afara cercurilor cinefile, numele lui Jacques Rivette, colegul lor de la „Cahiers du cinéma”, rămâne însă o necunoscută: puţini i-au văzut filmele, rareori s-au bucurat acestea de aprecierea juriilor marilor festivaluri. „La belle noiseuse” din 1991 este una din rarele excepţii.

Cu o acţiune aproape inexistentă şi cu dialoguri cam cât pentru un scurt metraj, servindu-se de o mână de actori şi de decoruri care se schimbă o dată la jumătate de oră, această peliculă mutipremiată a lui Rivette este pe cât de generoasă în ceea ce privește întinderea temporală, pe atât de hipnotică. Având o durată de „doar” patru ore („Out 1” din 1971 avea 12 si jumătate), „La belle noiseuse” este înainte de toate povestea unui tablou, sau mai degrabă descrierea în detaliu a momentelor care îl preced şi determină.

Pictorul este Edouard Frenhofer, interpretat magistral de Michel Piccoli, modelul este Emmanuelle Béart. Celelalte personaje aproape că nu contează atâta timp cât tabloul nu este terminat.

Liz, partenera lui Frenhofer, Nicolas, partenerul lui Marianne, amândoi geloşi, amândoi neresemnaţi în legătura cu puţinătatea atenţiei de care se bucură, Porbus, chimistul îndrăgostit de artă, cu toţii aşteaptă să vadă cum va arăta tabloul. Şi noi laolaltă cu ei. Nicolas se întreabă în acelaşi timp dacă nu cumva Marianne s-a îndrăgostit de Frenhofer. Şi noi odată cu el.
Ambele sunt piste false, diversiuni inteligent construite de Rivette: nici tabloul nu îl vom putea vedea, nici între creator şi muză nu se întâmplă nimic. Ceea ce vedem totuşi este mult mai important.

Vedem procesul de creaţie însuşi, înfăţişat în cele mai mici amănunte. Minute în sir, îl vedem pe Frenhofer cum îşi caută pensulele, cum le curăţă, cum îşi pune în ordine schiţele, umple borcănaşele cu apă, construieşte un mic decor, îi dictează lui Marianne o poziţie, o modifică şi iar o modifică, se enervează şi pleacă, pentru a se întoarce şi a modifica din nou poziţia care mai devreme i se păruse potrivită, şi tot aşa, la nesfârşit. Toate acestea nu au nimic romantic în ele, personajul lui Piccoli nu e nici pictorul genial tipic, fustangiu şi cu o predilecţie pentru vinul roşu, nici melancolicul Guido din „8½”, ci un bătrân cocoşat, tiranic şi capricios, care cea mai mare parte a timpului îşi distruge vechile schiţe şi începe altele, pe care de asemenea le distruge.

Toate acestea le vedem, tuşă cu tuşă, eşec cu eşec – tot ceea ce este îndeobște considerat plictisitor, scârţăitul peniţei, horcăitul lui Frenhofer, aproape nimic nu este ascuns privirii. În aceasta rezidă fascinaţia pe care o exercită pelicula lui Rivette, deşi spectaculos este şi modul în care personajele se influenţează reciproc, acele subtile schimbări pe care unele le suscită în celelalte abia întâlnindu-se, abia vorbindu-şi, într-un fel similar celui în care coregrafia din final se desfăşoară, când toţi cei cinci (plus sora lui Nicolas) îşi iau rămas bun.

Cu greu ne luam şi noi rămas bun de la personajele lui Rivette, cel puţin la fel de memorabile ca cele din „Pierrot le fou” sau „Les quatres cents coups”. Din păcate, Frenhofer nu a avut norocul lui Pierrot sau Antoine Doinel, la fel cum Rivette nu l-a avut pe cel al lui Godard sau Truffaut, semn că, uneori, cinema-ul însuşi este une belle noiseuse.

Articol publicat pe platforma www.pepsi.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *