Festivalul filmului european 2014: Un canibal croat la Bucuresti

In ciuda numelui care le poate provoca fiori spectatorilor mai slabi de inger, carnea umana, desi greu incercata, nu ajunge, in filmul lui Branko Schmidt, sa fie condimentata cu cimbru si asezonata cu vin rosu.

Nimeni nu mananca pe nimeni, eroul filmului fiind un ginecolog croat cu obieciuri culinare cat se poate de ortodoxe. Actorul Rene Bitorajac are un fizic de culturist si, in pielea personajului Danko Babiç, face mai multe dusuri decat s-ar putea admira intr-un intreg festival de film porno, in ceea ce trebuie sa fie clar ca sunt tot atatea eforturi de curatire ale unui personaj insalubru din punct de vedere moral. Nu trec cinci minute, ca Danko isi exhiba abjectia, facand-o pe o pacienta sa creada ca a pierdut sarcina pentru simplul motiv ca l-a deranjat din somn. In restul de 80 de minute, protagonistul isi reconfirma lipsa de omenie, ba chiar devine din ce in ce mai cainos. Pe final, Danko atinge o culme a insanitatii, iar daca acest Canibal vegetarian are vreun merit, atunci acela e un arc narativ atipic in care eroul, desi se gandeste la un moment dat sa o ia pe calea cea drepta, nu se transforma miraculos si in care niciunul dintre negativi nu e pedepsit.

In acest film fara canibali, unicul act de curaj al lui Schmidt e, drept urmare, acela de a-si fi mancat finalul.

Scris si regizat de Guillaume Gallienne, Les Garçons et Guillaume, à table! e o adaptare a piesei de teatru Les Garçons et Guillaume, à table!, scrisa de Guillaume Gallienne despre Guillaume Gallienne. In rolul principal? Guillaume Gallienne, care interpreteaza si rolul mamei.

In prima scena, Guillaume apare pe scena si incepe sa-si depene povestea. Trecerea dintre scene o face acelasi Guillaume, cu al sau stand up tragicomic, pentru ca, la final, Guillaume sa culeaga ropote de aplauze. Povestea lui plina de autocompatimire e perfecta pentru teatru (mai precis, pentru un teatru ca Nationalul din Bucuresti). Toate pedalele sunt apasate cu constiinciozitate: ne amuzam, ne intristam, ne induiosam, de fiecare data pentru ca asa trebuie, desi nu e intotdeauna foarte clar de ce: fara sa aiba pretentii de originalitate, Guillaume e totusi un bun bucatar de sentimente semipreparate.

Desi are mai tot timpul ochii umezi din cauza persecutiilor la care e supus, personajul Guillaume Gallienne, aflam la final, nu e un membru al comunitatii LGBT. Aceasta dezvaluire nu schimba faptul ca filmul regizorului Guillaume Gallienne are toate datele unui material educativ, printre acestea numarandu-se si faptul ca, in ciuda glumitelor cu clisme si penisuri ca de cal, plictiseste.

Plictisita e si Shell (Chloe Pirrie), din filmul omonim al lui Scott Graham. Aceasta locuieste cu Pete intr-o benzinarie scotiana la care masinile opresc atat de rar, incat fiecare alimentare e un eveniment.

La inceput, nu e clara relatia lui Shell cu Pete; apoi, aflam ca Pete ii e tata (dar asta se intampla mult mai tarziu decat suntem obisnuiti sa se intample). Chiar si cu aceasta noua informatie, relatia dintre cei doi ramane ambigua. Graham cultiva aceasta ambiguitate atat de asiduu, incat primul act incestuos se transforma intr-o certitudine, ramane doar intrebarea cand va avea acesta loc. Daca actul se va consuma conteaza, insa, mai putin, in acest film independent extrem de auster si care iti pune rabdarea (iar la final, imaginatia) la incercare. De ce pleaca Shell de acasa? Pentru ca a vrut dintotdeauna sa plece la oras, ca act de rebeliune impotriva conditiei ei de tanara femeie, de locuitoare in Highlands ori de om, sau pentru ca Graham a ales cel mai lenes mod de a incheia un film cu care nu mai stia ce sa faca, nici un raspuns nu e mai bun sau mai probabil decat altul.

Poate cel mai ofertant film vazut pana acum la Festivalul Filmului European (ofertant in sensul in care e ofertant un parc de distractii) e A fost fiul al lui Daniele Cipri. Aproape nu e scena in care sa nu te uimeasca ceva, si asta nu pentru ca Cipri simte nevoia sa ne arate ca e un Mare Artist, cum se intampla adesea, ci pentru ca regizorul si scenaristul italian are stofa de povestitor si vrea sa le ofere spectatorilor sai un spectacol. Se poate spune, despre finalul acestui portret supra-neorealist cu valente de pilda, ca e pus cu mana, dar nu e mai putin adevarat ca, inainte sa fi fost pus, mai intai a fost luat: dintr-un ziar, de la rubrica de stiri.