Uniţi filmăm: „Bucureşti, unde eşti?” (r. Vlad Petri)

Memorialul memoriei.

În mare parte, comentariile pe marginea lung-metrajului de debut al lui Vlad Petri s-au concentrat pe echidistanţa documentaristului, pe faptul că acesta reuşeşte să evite tentaţia parti-pris-urilor, că nu ia partea nici a manifestanţilor, nici a contramanifestanţilor, drept urmare, nu poate fi asimilat unui propagandist al vreunui partid politic. E complimentul cel mai frumos care i se poate face tânărului cineast, dar nu e în acelaşi timp şi o apreciere exactă.

În primul rând că, deşi nu bat întotdeauna la ochi, comentariile lui Petri sunt acolo. Sunt acolo atunci când îşi începe o scenă concentrându-se asupra unei boxe: tărăboiul e amplificat nu doar mediatic (în film apar de asemenea Mircea Badea şi Niels Schnecker, cel care avea să devină, pentru o perioadă, director de campanie al prezidenţiabilului Crin Antonescu), ci şi la propriu, adică prin intermediul unui amplificator. Când filmează întrunirea câmpenească de pe peluza TNB, în cadrul căreia Claudiu Crăciun, fost funcţionar al Secretariatului General al Guvernului, împărtăşeşte cu Poporul, care nu însumează mai mult de 15 persoane, panseurile sale stângiste (ideea de bază e că, orice s-ar zice, în comunism, măcar bogăţia era redistribuită), Petri se concentrează asupra fiecărui participant, după care filmează şezătoarea de la o distanţă suficient de mare (probabil din strada din dreptul scărilor Naţionalului), încât şueta socialistă să fie acoperită de trafic şi de diverse zgomote de fond. Se prea poate ca tinerii intelectuali să vindece tot răul din ţară, dar din tot ce spun ei, nu se mai aude acum absolut nimic: e ca şi cum le-ar vorbi muţii surzilor.

Însăşi lungimea cadrelor e un comentariu în sine. Când un cvartet de protestatari împarte tovărăşeşte microfonul în timp ce înjură preşedintele în exerciţiu, Petri îi lasă să scandeze după placul inimii, refuzând tăietura de montaj, ceea ce scoate în evidenţă fanatismul şi autosuficienţa acestora: atâta timp cât îi lasă cineva să-şi spună oful în legea lor, dictatorul e deja învins, iar revoluţia nici nu mai e nevoie să fie dusă până la capăt. În sfârşit, cadrele finale, cu maşini pe străzi şi activitatea în zona Fântânii reintrată în normal, contrastează puternic cu pregătirile de război civil din primele minute. Unde sunt oamenii ăia, atâţia câţi au fost, care n-ar fi plecat din Piaţă nici morţi? Ei bine, uite că nu mai sunt, pare a ne spune Petri, şi în funcţie de propriile noastre simpatii politice, ne putem închipui că o face cu o răutăcioasă satisfacţie sau cu obidă, iar aici e cea de-a doua dimensiune a echidistanţei filmului, una care nu mai ţine de intenţiile cineastului, ci de modul în care „Bucureşti, unde eşti?” este receptat.  

În România lui 2014, e absolut imposibil să faci, despre un protest antiprezidenţial, un film nepărtinitor care să fie privit cu aceeași nepărtinire. Se pune, astfel, întrebarea: la ce bun acest documentar acum? Suporterii preşedintelui (dacă nu cumva toţi spectatorii cu simpatii de dreapta) îşi vor vedea propriile opinii confirmate (şi vor jubila sau nu). Într-adevăr, cei din stradă i-au atacat pe jandarmi (cel puţin potrivit declaraţiilor celor din urmă). Într-adevăr, o parte din cei prezenţi în Piaţa Universităţii s-au alăturat protestului pentru că li s-au promis bani (culmea, bani pe care nici măcar nu i-au primit). Într-adevăr, în Piaţă, media de vârstă e aceeaşi cu cea din zonele parcurilor prevăzute cu mese de şah. Într-adevăr, nu toţi cei din Piaţă aveau un doctorat sau erau pe cale să-l obţină – veşnic blamatul electorat hardcore de stânga, îmbătrânit şi cu studii gimnaziale sau medii…. Într-adevăr, au fost în Piaţă suficienţi cetăţeni care nu aveau toţi boii acasă. Pentru toţi aceşti spectatori, filmul lui Petri e o dovadă în plus că protestul a fost neavenit, iar reprezentarea lui mediatică, disproporţionată. Acesta ar fi adevăratul protest, cel al dezorientaţilor, al feministelor care cred că debarcarea lui Traian Băsescu ar aduce egalitatea între sexe, al ultranaţionaliştilor pentru care Avram Iancu încă trăieşte bine-mersi, al derutaţilor care cred că, dacă o ţin despuiaţi, flamura românească flutură mai mândru.

Pe de altă parte, detractorii omului politic Traian Băsescu vor vedea în „Bucureşti, unde eşti?” cronica tristă a ultimei mari zvâcniri de mândrie naţională, iar în micile ironii ale lui Petri, tot atâtea manevre propagandiste. De fapt, protestatari au fost mai mulţi, de fapt, menajeria căreia i se dedică Petri nu e reprezentativă pentru grupul din Piaţă, de fapt, iată că, în Piaţă, au fost şi au vorbit şi tineri intelectuali de talia unui Claudiu Crăciun, cel pe care aveau să-l aplaude la scenă deschisă membrii Parlamentului European ş.a.m.d. Deocamdată, din păcate, discuţia pe care o ridică orice demers cum e cel al lui Petri are replicile deja scrise, aşa cum o arată tocmai nivelul dezbaterii din Piaţă.

Discuţiile dintre manifestanţi sunt pe cât de aprinse, pe atât de golite de argumente: rareori fundamentate, acestea nu se sprijină pe altceva decât pe senzaţia difuză că toţi sunt răi, dar mai răi sunt ceilalţi. Dezbaterea dintre un protestatar şi argatul unei televiziuni e la fel de coerentă ca un colaj audio între un comentariu de meci de fotbal şi o piesă de teatru radiofonic (nu că unul s-ar exprima birjăreşte, iar celălalt s-ar preocupa mai mult de calitatea discursului său: amândoi sunt la fel de bine sau de prost informaţi şi vorbesc aceeaşi limbă, adică se exprimă în acelaşi registru). Unul vorbeşte despre ceva, celălalt despre altceva, dar amândurora li se pare că se referă la acelaşi lucru, deoarece au un inamic comun care trebuie combătut cu tot dinadinsul. Concluzia: toţi fură, însă nu e prea clar cine sunt aceşti „toţi”. Marile cazuri de corupţie, care ocupă prima pagină a ziarelor cu zilele, cu săptămânile sau cu lunile, sunt uitate de îndată ce un nou caz e dat în vileag. Colac peste pupăză, starurile zilei fac tot felul de trăsnăi; în loc să fie sancţionate, isprăvile lor ocupă prim planul, acoperind cu şi mai mult zgomot informaţiile relevante. Aşa se face că, puşi să dea nume sau să spună clar cine, ce, când şi cum a făcut, protestatarii tac brusc, apoi se ambalează şi mai tare: furtul general e o axiomă, iar a te împiedica în detalii e semnul unei mari pedanterii.

La fel e şi cu protestele din film. Manifestaţii populare, ba chiar de mai mare amploare, au fost şi în 2013. Judecând după reacţiile din sala Union a Cinematecii Române, protestele pe care le tratează filmul sunt deja confundate cu cele care le-au urmat. Aşa se face că, deşi reporteri în Piaţa Universităţii au mai fost (după cum în Piaţa lui 2013 am avut sute de jurnalişti ad-hoc), meritul principal al lui Petri e încăpăţânarea. Încăpăţânarea de a reveni în stradă, încăpăţânarea de a face un film, încăpăţânarea de a mai smulge un punct, într-un meci în care Memoria încasează lovitură după lovitură, rundă după rundă, şi e din ce în ce mai greu de zis dacă şi când va putea să se mai ridice.

Articol publicat în revista FILM

Leave a Reply

Your email address will not be published.