O uscătură: „Pădurea” (r. Sinişa Dragin)

Artă cu a mic.

În 1947, Iosip Broz Tito, prim-ministru al Iugoslaviei, vizitează pentru întâia oară România, iar regimul comunist îi oferă drept cadou de protocol un tablou, „Crângul desfrunzit” al lui Ion Andreescu. Peste ani, criticul de film și istoricul de artă Radu Bogdan insistă și reușește să intre în posesia unei reproduceri după pictura în cauză. Peste și mai mulți ani, regizorul Sinișa Dragin semnează un documentar despre peripețiile pricinuite de tabloul lui Andreescu, unul construit mai ales prin juxtapunerea unui voice over, luat în parte de-a gata, cu imaginile de arhivă, fie ele introduse în film ca atare sau prelucrate.
 

Voice overul preia pasaje din articolul „Întâlnire de gradul trei: ˂˂Pădurea˃˃ lui Tito” al lui Radu Bogdan, publicat în „România literară” în primăvara lui 2005, drept urmare, ia la pachet atât calitățile, cât și neajunsurile sursei. Când textul lui Bogdan e afectat-acuzator, așa e și voice overul lui Dragin („Churchill socotise, în plin război, să-și trimită fiul, Randolf, cu o misiune secretă pe lânga cartierul general al ilustrului resistent. Cartier bine ascuns și bine apărat în creierul munților, nu numai de trupele mobile de partizani, dar și de nesfâșitele armate de arbori, scuturi mișcătoare și labirintice în drumul unui dușman din cale afară de odios și de cotropitor”); când articolului inițial îi lipsește rigoarea istorică (situare în timp, detalii de context etc.), aceeași imprecizie se regăsește și în film ș.a.m.d. În plus, devine clar destul de târziu cui îi aparține vocea: nu unui narator omniscient, ci unui participant activ, care a trăit pe viu evenimentele pe care le relatează.   

Vocile din off, pe de altă parte, nu întrețin nici pe departe aceeaşi ambiguitate. Respectând tradiția anilor dintâi ai cinematografului authton de după 1989, comuniștii filmului, chiar dacă nu îi vedem, ci doar îi auzim, sunt întruchiparea însăși a detestabilității. Cei doi milițieni români imaginari sunt lesne de disprețuit mai cu seamă din două motive: acordă greșit subiectul cu predicatul și sunt atei (unde ateismul e doar o marcă a lipsei lor de caracter: și-au lepădat credința pentru că a fi credincios nu mai era la modă). Drept urmare, Ionescu și Popescu, în interpretarea lui Alexandru Bindea și Horațiu Mălăele, își poartă prostia și agramatismul din scenă în scenă, comparându-i pe Stalin cu Dumnezeu și pe Tito cu sfântul Petru, parafrazându-l sau citându-l inexact pe Marx, înjurând cu poftă (dar nu suficient de gros cât să roșească vreun obraz în sala de cinema: reacția pe care filmul își dorește să o suscite e admirația pioasă, față de dublul efort de restituire, al lui Bogdan și al lui Dragin, nu indignarea față de limbajul buruienos de ieri și de azi).

Mijloacele umoristului Dragin sunt atât de rudimentare, încât principala poantă din filmul său, una de care e atât de încântat, încât o repetă în aproape fiecare scenă în care îi auzim pe cei doi, e că superiorul îl face tâmpit pe subalternul său. Nu că omologii iugoslavi ai lui Ionescu și Popescu, și ei etern panicați, în slugărnicia lor, ar fi mai inteligenți, ba chiar unul dintre ei e bâlbâit, ceea ce ar trebui să fie de un haz nebun.

Acest voice over este suprapus unor imagini de arhivă, care au sau nu legătură cu comentariul lui Bogdan sau al lui Dragin, respectiv cadrelor filmate de Dragin, care de asemenea au sau nu ce căuta în filmul lui. Că a filmat și el ce s-a priceput, mai treacă-meargă. Dar Dragin se apleacă asupra unor muncitori care mănâncă pâine cu slană și ceapă (iar apoi aflăm despre ei că sunt tăietori de lemne și cam asta e singura rațiune pentru care se nimeresc prin film) cu aerul că tocmai a descoperit un nou curent în cinematograful documentar. Când își pune camera în pădure și trântește pe un pom niște clape de pian, pentru ca în următoarea scenă să fim martorii unei lecții de pian predate într-un apartament la oraș, o face ca și cum deja a făcut loc în vitrină pentru următorul Palme d’Or.

Pe de altă parte, pretenţiile minimaliste ale scenelor în care o vedem pe văduva lui Bogdan cum înaintează anevoie pe o stradă plină cu zăpadă, ia taxiul și apoi trenul, pentru a vizita mormântul fostului ei soț, sunt cât de cât digerabile: Dragin avea nevoie de cât mai mult material pentru ca filmul lui să poată să se cheme lungmetraj (și l-a obținut). Cum îşi mai umple el cele 73 de minute ale filmului său? Cu imaginile de arhivă despre care am pomenit mai sus, aruncate peste tot în stil dadaist.

E ca şi cum Dragin ar vrea să treacă drept cel puţin egalul lui Ujică; anagramând şi prelucrând filmări din perioade din cele mai diverse după cum îi tună, are mai multe în comun cu Ed Wood. Partidele sine qua non de vânătoare ale lui Ceauşescu sunt când alb-negru, când color, fără să conteze câtuşi de puţin perioada la care se referă voice overul. Ceauşescu e când tânăr, când bătrân, iar secvenţele de la Cântarea României sunt de oricând, numai de când a dat Bogdan peste „Crâng” nu, deoarece ideea lui Dragin despre rostul cronologiei în documentar e în cel mai bun caz proastă. Imaginile există pentru ca el să le poată manipula. În cinema-ul lui de gherilă, portretele de comunişti căzuţi în dizgraţie sunt haşurate cu roşu, să fie clar pentru tot poporul ce şi cum, iar scenele cu Ceauşescu sau Tito au fost înregistrate şi arhivate doar pentru ca el să poată adăuga un şuierat de tren, un ţipăt de pescăruş, ceva, orice, peste ele. Sau pentru ca, atunci când crede el că e momentul cel mai potrivit, să le încadreze în geamul compartimentului cu care călătoreşte văduva lui Bogdan. Cu încântarea unui grafician amator care descoperă, una câte una, funcţiile unui program de prelucrare grafică pentru începători, Dragin le încearcă pe toate, ca un artist ce este. 

La final, se acreditează ideea că microfoanele descoperite în tabloul lui Andreescu (implicit, strădaniile lui Bogdan) au schimbat cursul istoriei. Cel mai probabil, l-au schimbat cum a dat şi Irina Margareta Nistor jos comunismul, pornind revoluţia din ’89 cu casetele ei, după cum se poate deduce din „Chuck Norris vs. Communism”. Revoluţie care, de altfel, apare şi în „Pădurea”, documentar care se vrea nu atât relatarea destinului unui tablou, cât povestea întregii istorii recente a nici mai mult, nici mai puţin decât două ţări. După ce i-am văzut pe cei doi dictatori trăind, adică lăfăindu-se la vânătoare sau pe insule exotice, vedem acum şi ţările pe care cei doi le-au condus murind, după cum cu emfază ne anunţă Dragin. Revoluţia sau execuţia Ceauşeştilor, respectiv conflictele din fosta Iugoslavie ne sunt ilustrate fără perdea, având tot atâta legătură cu pictorul Ion Andreescu câtă au descoperirea bosonului lui Higgs sau invazia de omizi din luna mai, anul curent, din oraşul Constanţa. În acest film care stă sub semnul unei incompetențe atât de agresive, încât chiar și subtitlurile sunt scrise incorect, e de mirare totuşi că nu se suflă un cuvânt despre aderarea la NATO sau la UE, controversele iscate de sezonul 2 al reality showului Big  Brother, inundaţiile de pe pârâul Pogăniş sau alte chestiuni arzătoare, numai bune de ilustrat sonor cu ceva sunete gratuite găsite pe Internet, de virat în alb-negru sau în sepia, sau măcar de încadrat într-o ramă veche, de bun gust.

Articol publicat în revista FILM

Leave a Reply

Your email address will not be published.