Vai de noi: „Eu si tu” (r. Bernardo Bertolucci)

Freaks anacronici.

Ce inseamna normalitatea si prin raport cu ce anume se defineste ea? Filmul lui Bertolucci, ecranizare a romanului omonim al lui Niccolò Ammaniti, incearca sa ne ofere un raspuns la aceasta intrebare, una foarte la moda in urma cu 30-40 de ani, dar pe care acum, in exact aceeasi termeni, nu o mai pune nimeni.

„Normal inseamna normal, deci nimic”, ii raspunde Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori) psihoterapeutului sau. De altfel, nici acesta din urma nu e tocmai normal: sufera de o deficienta locomotorie, nu se stie care, si e tintuit intr-un scaun cu rotile. Familia lui Lorenzo nu e normala (parintii lui sunt divortati), iar sora lui vitrega, Olivia (Tea Falco), dependenta de heroina, nu e normala nici ea. Un prim semnificant al anormalitatii protagonistului e muzica pe care o asculta la casti. Trecerea de la The Cure sau Muse la notele minimalist clasice ale lui Franco Piersanti sau la aproape nimicul ambiental e aproape de fiecare data la fel de abrupta: iesim din lumea lui Lorenzo, care se intinde atat cat are el chef sa-si tina castile pe urechi, si intram in lumea celorlalti, la fel de stranie in ochii eroului precum era spatiul extraterestru in imaginarul colectiv al anilor ’60.

Din hitul „Space Oddity” tradus in italiana („Ragazzo solo, ragazza sola”), care prilejuieste unul dintre momentele mai memorabile ale filmului, au disparut angoasele post-atomice, dar asta nu schimba mare lucru: Lorenzo e un freak nu foarte diferit de freaks-ii din anii ’70 care il divinizau pe Bowie din epoca „Ziggy Stardust” (care se intampla sa fie si primul album cumparat vreodata de Robert Smith de la The Cure). De ce e Lorenzo asemeni lor acum? Care sa fie cauza alienarii lui, un adolescent alb, aparent heterosexual, de familie medie? Ca animalele pe care le admira intr-un pet shop, Lorenzo traieste intr-un acvariu, si tot ca furnicile pe care decide sa le cumpere, care isi muta sediul dupa ce acvariul e spart din greseala, si Lorenzo se elibereaza, intr-un tarziu. Ce anume determina o schimbare atat de rapida? In ambele cazuri, raspunsul e acelasi: da bine pe ecran si ar da la fel de bine pe o scena de teatru.

Bertolucci jongleaza cu o serie de opozitii, dintre care cea mai evidenta e cea dintre Lorenzo si Olivia. Desi si-ar dori-o (il vedem exersandu-si miscarile pe un skateboard imaginar in propriul dormitor), Lorenzo decide sa nu mearga in excursie la munte cu colegii de scoala. Se lasa condus pana aproape de autocar, apoi face cale intoarsa si isi face un soi de culcus in subsolul blocului in care traieste. Nu s-ar zice, dar acest culcus e foarte asemanator cu propriul dormitor, iar subsolul are de toate: are un pat, are electricitate, are chiar si apa curenta, asa ca toate merg ca pe roate o vreme, pana cand, in exact acelasi subsol, se invita Olivia.

Ciocnirea intre universul lui obsesiv-compulsiv si haosul Oliviei il schimba pe Lorenzo. Il schimba asa cum stim ca se intampla in filme: cand si cum trebuie. Nu ca instrainarea lui nu e plauzibila sau ca o modificare atat de radicala n-ar fi posibila. Nu spun nici ca ar fi, nu e caderea mea sa o fac; verosimilul nu e in chestiune aici, ci faptul ca fiecare plot twist apare invariabil la momentul oportun.

Olivia descinde in subsol, Lorenzo se scandalizeaza: trebuie sa plece, si asta cat mai curand. Olivia nu are nicio intentie sa-i faca pe plac, asa ca relatia dintre cei doi nu decurge in termenii cei mai buni. Olivia primeste o vizita de la un posibil amant sau de la un traficant de droguri, nu se stie, Lorenzo isi asuma rolul de barbat al casei. Olivia intra in sevraj, Lorenzo o ajuta (furand somnifere de la bunica lui, care e internata in spital si al carei unic rol in film cam acesta este, de dealer).

In tot acest timp, raportul dintre frati nu se schimba radical: si unul, si celalalt ar prefera ca Olivia sa se afle oriunde, numai acolo nu. Pe final, ca un boxer care trebuie sa puncteze pentru ca se apropie gongul final, Bertolucci schimba macazul: robinetul cu invective pe care cei doi si-l arunca se opreste brusc si, cand te astepti mai putin (asta daca nu cumva stii exact cat dureaza filmul si stai cu ceasul in mana), Lorenzo si Olivia se imbratiseaza (si raman imbratisati destul de mult), ca si cum ar fi prieteni la catarama, pe un „Ragazzo solo, ragazza sola” ambiental care e cand tare, in timp ce cei doi danseaza, cand in surdina, cand fratii isi vorbesc.

E inca unul din motivele pentru care textul lui Ammaniti ar fi mai acasa la el pe o scena de teatru: aici ar fi intrat la fix niste aplauze.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.