Vietile noastre viitoare: „Unchiul Boonmee” (r. Apichatpong Weerasethakul)

Desi titlul il pomeneste pe unchiul Boonmee, nu pe Boonmee pur si simplu, povestea nu e spusa de nepotul acestuia (asta daca va fi avand vreun nepot). Cel mai probabil, acest „unchi” e mai degraba o formula de politete. Fapt e ca un narator unic nu exista, ci aflam mai intai istoria lui Boonmee (mai exact, istoria ultimelor zile din cea mai recenta viata a sa), cate ceva din vietile sale anterioare (in cel putin una dintre aceste vieti, nu e deloc clar rolul sau), un fragment din povestea fiului sau si un scurt epilog.

Unchiul Boonmee nu pare sa faca prea mari distinctii intre viata unui om si cea a unei insecte („Am omorat multi comunisti si multi gandaci”, astfel isi explica boala de rinichi de care sufera). Pentru el, faptul ca sotia sa, moarta de 19 ani, ii apare si ii vorbeste e cel mai natural lucru din lume. La fel si intoarcerea dupa 13 ani a fiului lor, paros ca un Bigfoot si cu niste luminite rosii in loc de ochi. Aceasta forma de exotism furnizeaza cele mai memorabile momente ale filmului, poate si pentru ca budismul „Unchiului Boonmee” e cu totul diferit de cel pe care cinematograful mainstream l-a consacrat. Daca, in „Sapte ani in Tibet”, in cadru ar fi aparut o asemenea aratare, viitorul Dalai Lama ar fi lesinat pe loc, iar alpinistul austriac interpretat de Brad Pitt ar fi infrant-o in lupta dreapta. Boonmee e un altfel de erou, unul pe care cateodata abia il vedem.

Multe din scene au loc in jungla. Fiecare dintre ele este (sau pare a fi) filmata cu materialul gasit la fata locului, adica printre tot felul de liane si arbusti. Nimeni nu pare sa fi taiat cu maceta paduri intregi pentru cadrul perfect. Rezultatul e de o picturalitate absolut hipnotica.

CULOAREA LOCALA SE PIERDE LA GRANITA

Generoase, intentiile lui Apichatpong Weerasethakul sunt imposibil de descifrat pana la capat de catre spectatorul occidental. Pe scurt, se succed sase moduri locale de raportare la imaginea filmata, dintre care cele mai importante sunt cele caracteristice cinematografului clasic, documentarului si dramei istorice, urmate de stilul personal al regizorului thailandez. Filmate cu mijloace restranse, primele serialele de televiziune thailandeze stimulau aparitia unor improvizatii din cele mai ingenioase, unele dintre ele situate la granita cu kitschul. Printre acestea, monstrii care pandeau in umbra: pentru ca spectatorii sa ii poata vedea si pentru ca aveau corpul in intregime acoperit cu blana, s-a gasit solutia sa li se monteze beculete in dreptul ochilor.

Acestei practici i se datoreaza aspectul exterior al lui Boonsong. Spectatorului non-thailandez, Boonsong ii pare ridicol (cel mai probabil), fioros, in cazul celor usor impresionabili, sau aparitia lui e pur si simplu inexplicabila. In realitate, blana si luminitele reprezinta inca un apel la memorie (la fel cum sunt, de pilda, referirile la trecutul totalitar al Thailandei). Weerasethakul insusi si-a propus in „Unchiul Boonmee” o meditatie despre moartea cinema-ului. Nu doar Boonmee moare (si memoria lui odata cu el), ci si filmul in care el apare e una dintre ultimele victorii ale peliculei asupra digitalului.

Toate chestiile astea nu avem cum sa le aflam din film, oricat de receptivi am fi. In acelasi timp, sunt informatii care nu saracesc cu nimic experienta pe care castigatorul celui mai recent Palme d’Or o ofera. Filmul lui Weerasethakul e unul la care te uiti ca la o pictura, nu trebuie sa intelegi „despre ce e” ca sa-ti placa (sau ca sa-l detesti). De ce, spre finalul filmului, Roong si Jen ies din camera si raman totusi acolo, asta nu am inteles nici pana acum si tot nu mi se pare ca as fi pierdut ceva fundamental. Dimpotriva, lipsa informatiilor m-a obligat sa-mi formulez propriile teorii, la fel cum lipsa conditiilor i-a obligat pe truditorii din primii ani ai televiziunii sa gaseasca propriile lor solutii.

La cativa ani dupa moartea sotiei lui Boonmee, fiul sau preia pasiunea acesteia pentru fotografie. In cele din urma, devine una cu subiectul sau. Intr-un fel de „Blow Up” inversat, Boonsong investigheaza realitatea fotografiata pana la un punct in care se integreaza cu totul in ea. In cele din urma, pasiunea il transforma fizic. Intr-un fel, trecutul insusi il transforma fizic, cel putin asta am crezut in sala de cinema. Ce cred acum e ca transformarea nu e in mod necesar a lui.

Ci poate Weerasethakul insusi e sotia lui Boonmee, el insusi e monstrul paros care s-a dus sa traiasca in padure, el e cel pe care il vom primi in viitor la masa noastra ca pe un extraterestru. Viata asta pe care o vedem acum nu e una trecuta a lui Boonmee, ci una viitoare a noastra. Una in care o sa mai vedem cand si cand Cinema-ul, dar n-o sa-l mai recunoastem.