Warsaw Film Festival 2020. Printre rânduri: „Mia își ratează răzbunarea” (r. Bogdan Theodor Olteanu)

La fel ca precedentele proiecte ale regizorului român Bogdan Theodor Olteanu, „Mia își ratează răzbunarea” datorează mult din forma sa finală flerului improvizațional al actorilor, mai exact, talentului lor de dialoghiști.

Adesea, personajele vorbesc despre mediul artistic, mai exact, teatral sau cinematografic, în care activează. Când pomenesc despre Radu Afrim sau Augusto Boal, filmul lasă impresia că a fost făcut pentru un public format exclusiv din actorii care fac parte din distribuție și alții asemeni lor. Nu e o boală din cale afară de rară, până la un punct, credința că lumea începe pe scenă și se termină la coada de bilete e simptomatică pentru o falangă eterogenă, dar semnificativă numeric, a peisajului artistic autohton. Pe de altă parte, când în discuție, intervin numele lui Puiu, Mungiu și Porumboiu, tifla lui Olteanu, ca regizor de cinema independent, e evidentă.

Dincolo de această miză personală, printre toate episoadele mai mult sau mai puțin amuzante, în orice caz firești, ale acestui film compus dintr-o succesiune de tablouri conversaționale, se strecoară preocupările mai profunde ale lui Olteanu, care privesc relațiile de cuplu și rolurile de gen în general. Unul dintre prietenii Miei este fără discuție libidinos, cel puțin din momentul în care Mia enunță condițiile contractului relațional pe care îl propune. Unde mai pui că, după această emasculare simbolică, dată de faptul că Mia preia controlul asupra relației lor, Olteanu îl mai și pune în situația de a nu putea furniza o erecție satisfăcătoare.

Dar celelalte personaje masculine au parte de un tratament neutru, dacă nu măgulitor, iar asta pentru că angajarea filmului nu stă în pornirile sale incriminatorii. Mai mult, personajele lui „Mia își ratează răzbunarea” vor fi mergând la Pride și afișează în general atitudini progresiste, dar personajul Mariei Popistașu enunță o teorie aflată la antipodul oricărei forme de feminism militant, în timp ce Mia însăși arată ceva ce seamănă suspect de mult cu vina, după ce își înșală fostul partener.

Dacă filmul lui Bogdan Theodor Olteanu e feminist (iar asta e neîndoios), aceasta se întâmplă în primul rând pentru că le este dedicat unor personaje preponderent feminine, văzute în intimitatea lor, relaționând în primul rând verbal, iar aceste conversații ale lor nu le fac să pară nici frivole, nici slabe; mai exact, epiderma acestui film se dovedește a fi extrem de neaderentă, dacă ceea ce vrem să lipim de ea e orice formă de stereotip de gen. E o opțiune care prilejuiește tot atâtea interpretări impecabile, câte nume apar în distribuție (în fruntea lor, Maria Popistașu, Ioana Bugarin, interpreta Miei, și Ana Maria Guran). Dar asta nu înseamnă că feminismul filmului nu e și la vedere – e cazul monoloagelor filmate de însăși Mia.

Al doilea manifest feminist al modernității cinematografice românești, după „Autoportretul unei fete cuminți”, e unul din cele mai entertaining filme autohtone ale ultimilor ani, ceea ce spune multe despre filmul românesc nou, dar nu știrbește cu nimic meritul lui Olteanu și al admirabilelor lui actrițe.