Warsaw Film Festival 2020. Rusalăi: „Blindfold” (r. Taras Dron), „Going for Gold” (r. Ksawery Szczepanik), „My Favorite War” (r. Ilze Burkovska-Jacobsen)

Rusentimente.

Nu există niciun moment cât de cât important în acest al doilea lungmetraj al regizorului ucrainean Taras Dron care să nu fie punctat de muzică – apăsată, agresivă, asurzitoare. Prima luptă a Yuliei (Maryna Koshkina), repriza noctură de urlat către cer pe un câmp pustiu, partida de sex cu noul ei partener, cearta violentă cu unul dintre colegii ei de club, vizionarea unei casete video cu Denys, fostul ei partener, când acesta din urmă anunță că urmează să se înroleze. Când e agresată verbal în autobuz și când agresează la rândul ei, de data aceasta fizic. Când aleargă către locul de desfășurare al unei lupte ilegale, în timpul luptei ilegale, când tremură de durere după lupta ilegală. Când citește jurnalul lui Denys. Când se pregătește să intre în ring din nou și când luptă în ring din nou. Deși nu sunt trecute în generic, notele elegiace la vioară și pian sunt unul din personajele centrale ale acestui film. 

Yulia, pe de altă parte, are aceeași expresie goală, de persoană care a suferit mult, de-a lungul întregului film. Trăsătura ei caracteristică e această suferință, care merge mână în mână cu o extrem de bizară neajutorare.

În „Blindfold”, se merge mult cu autobuzul, iar în autobuz se vorbește aproape exclusiv despre soldați și război (atunci când soldații nu merg cu autobuzul ei înșiși). Aproape totul, în acest film, are legătură cu conflictul din Donbass, ceea ce e în fond firesc, la fel cum era firesc (iar acum ne pare datat) discursul politic resentimentar în filmele românești ale anilor ’90 – sau nuditatea gratuită, sau dialogurile fără perdea. Cert e că toate aceste aluzii o destabilizează serios pe Yulia, al cărei fost iubit a pierit, cel mai probabil, în război.

Dacă eroina nu-i poate face pe pasagerii din autobuz să tacă sau măcar să schimbe vorba, ea nu pare să dețină niciun fel de putere asupra niciunui alt personaj al filmului. În relația cu partenerul ei, acesta din urmă are întotdeauna inițiativa, mai mult, o atrage teritorii de fiecare dată străine (restaurantul scump, magazinul exclusivist de unde îi cumpără o rochie, apartamentul lui ultramodern). Mama lui Denys o domină chiar mai copios, dând buzna peste ea în propria ei casă, atunci când nu o găsește deja cotrobăindu-i prin dulapuri, apoi culpabilizând-o atât de eficient, încât o convinge să se înhame la un efort financiar cu atât mai nerezonabil, cu cât e vădit inutil. Deși e clar că e victima unei escrocherii, Yulia intră în capcană de bună voie și trage cu mâna ei piedica. Singurele două tentative ale ei de a arăta o formă oricât de firavă de independență sau de individualitate au un final tragic – victimele pe care le selectează pentru a le tâlhări au doar câteva bancnote în portofel, iar lupta ilegală la care participă se încheie cu o înfrângere categorică.

Pentru un film care are în centru un personaj feminin (mai mult, un personaj feminin care își câștigă existența ca luptătoare de Mixed Martial Arts), „Blindfold” suferă de pe urma faptului că această protagonistă a sa se arată neobișnuit, dacă nu exasperant de pasivă.

Dedicat campionului polonez la săritura cu prăjina Władysław Kozakiewicz, „Po złoto” se concentrează asupra eforturilor acestuia de a-și perfecționa tehnica, obiectivul inițial al sportivului, enunțat încă din primele cadre ale filmului, fiind acela de a câștiga medalia olimpică. Odată ce acest obiectiv este atins, provocarea, pentru Kozakiewicz, devine aceea de a interpreta cât mai bine noul său rol, acela de superstar (un rol care i se potrivește oricum foarte bine), gestionând în același timp complicata relație cu autoritățile socialiste poloneze.

Pe Kozakiewicz îl vedem atât în fotografii și filmări de arhivă, cât și într-un studio, lăudându-și propriile realizări. Același lucru îl face fiecare personaj intervievat de regizorul Ksawery Szczepanik. Multe talking heads, aceeași voce, care îl glorifică pe atletul polonez atât în calitate de sportiv, cât și ca persoană publică, având aura unui dizident.

Huiduit copios de publicul moscovit de la Olimpiada din 1980, Kozakiewicz își promite să „le-o arate el puilor ăstora de cățea”, după care chiar câștigă aurul olimpic, stabilind totodată un nou record mondial. Când le adresează spectatorilor un gest obscen, opțiunea lui, fie ea și rezultatul unui impuls, nu poate fi analizată fără a fi încadrată în contextul mai larg al relațiilor ruso-poloneze din epocă. Așa se face că îl înțelegem pe Kozaciewicz de ce se referă, chiar și azi, la cei care l-au huiduit cu apelativul „rusalăi”. Ce nu mai e de înțeles e de ce Szczepanik pare să-i îmbrățișeze perspectiva fără nicio urmă de distanțare critică, ca o ștachetă lăsată atât de jos, încât ajunge s-o pășești pentru a o depăși.

Lucru rar pentru o autobiografie, fie ea și animată, „Mans milakais karš” e mai degrabă despre un protagonist colectiv, care e întregul popor leton, decât despre copilăria cineastei Ilze Burkovska-Jacobsen. Amintirile ei sunt și pur personale, atunci când se referă la părinții sau la bunicul ei, dar sunt adesea atât de nespecifice, încât ar putea aparține oricui altcuiva, cu condiția ca acel cineva să fi trăit fie și câțiva ani în oricare din țările Pactului de la Varșovia. Regizoarea letonă combină animația propriu-zisă cu fragmente din seriale TV, cu poze de familie sau cu fotografii de arhivă, pentru a ne dezvălui adevărul adevărat despre viața cotidiană de dincolo de Cortina de Fier. Prin mijlocirea unei fetițe cu ochi mari, ni se povestește (iar noi ar trebui să ascultăm ca și cum ar fi pentru întâia oară) despre rații, delațiuni, poliție politică, deportări, pionieri, recolte record sau perestroika.

În rolul personajului negativ, la rândul lui colectiv, sovieticii și colaboratorii lor. Mai mereu grași sau gușați (învățătoarea Ilzei, vânzătoarea cu apucături discreționare de la alimentară, bucătăreasa coruptă de la școală, eroii celui de-al doilea război mondial), „rusalăii” lui Burkovska-Jacobsen sunt obscen de unidimensionali. Scena în care soldatul rus împușcă o barză, adică pasărea care aduce noroc casei, e atât de eficient impregnată cu sclipiciul lăcrimos al chiciului, încât nu încetează să fie chicioasă doar pentru că e animată. Însă animația e motivul pentru care această scenă există.

Dacă n-ar fi fost animație, „My Favorite War” n-ar mai fi fost deloc.

Exclusiv pe blog

Leave a Reply

Your email address will not be published.