Festivalul Filmului European 2009: Eficienţă şi plictis

Ce ar face Polanski?

După „Elevator” din 2008, tinerii cineaști români ar face bine să se gândească de două ori pe ce îşi cheltuie banii de buzunar.

Regizorul George Dorobanţu i-a investit într-un lungmetraj. Judecând după entuziasmul cu care a fost primit (premiul publicului la Festivalul Filmului European), plasamentul capitalului – deloc impresionant: doar 200 de euro – a fost cum nu se poate mai înţelept.

Cu toate acestea, defectele lui „Elevator” sunt departe de a fi puţine. Cel mai evident, sunetul. Dialectul emo se descifrează cu mare greutate; spre final însă, filmul ar putea fi la fel de bine în swahili, în neerlandeză sau în idiş, oricum nu se distinge nimic. Altfel, situaţiile improbabile, cadrajul pretenţios, muzica Adei Milea, care şi-ar fi găsit o întrebuinţare mai potrivită într-un joc video nouăzecist, toate poartă amprenta inconfundabilă a filmului studenţesc. Noroc cu cele câteva minute de cinema pur ale finalului, care salvează aparenţele şi ar fi făcut poate un scurtmetraj impecabil.

După proiecţie, scenaristul Gabriel Pintilei a remarcat că cea mai importantă lecţie a lui „Elevator” e că oricine poate face film, în România sau aiurea, cu condiţia să vrea. Echipa condusă de regizorul George Dorobanţu cu siguranţă a vrut. Rămâne de dezbătut dacă a și putut.

CE-AR ZICE POLANSKI?

Când perspectivele sunt sumbre, iar de momentul unei decizii nu mai putem fugi, când doar priceperea noastră nu mai e de ajuns pentru a ieşi la liman sau când vrem a ne corecta omeneştile metehne, suntem adesea îndemnaţi să ne punem în pielea Învăţătorului. Ce ar face Iisus în locul nostru? Iată o problemă la care sfiala găseşte cu greu răspunsul.

Pentru un tânăr cineast polonez precum Lukasz Palkowski, întrebarea e mai degrabă ce ar spune Wajda, ce ar gândi Zanussi, confruntaţi cu primele sale sondări pe teren cinematic. În privinţa peliculei „Rezervaţia”, din 2007, cu toţii ar fi în cel mai bun caz rezervaţi. Istoria fotografului în devenire care se îndrăgosteşte de lumea pestriţă şi cu miros de grătar a unui cartier mărginaş din Varşovia, în a cărui denumire („Praga”) coexistă în doze egale afecţiune şi ironie, e previzibilă şi suferă de pe urma unei indecizii păguboase. Nici film de autor nu e, nici prea mult vino-ncoace mercantil nu are.

Faţă de creaţiile iluştrilor săi predecesori, filmul lui Palkowski este ca Praga din Varşovia faţă de Praga cea adevărată: şters şi lipsit de clasă, dar prietenos, fără morgă. Nu se ia foarte în serios, ceea ce în cele din urmă îl salvează. Nu e deloc memorabil „Rezerwat”, dar măcar e tonic.

DOUĂ NUNŢI ŞI O ÎNMORMÂNTARE

Cel puţin în prima jumătate de oră, „Le silence de Lorna” ne lasă în ceaţă. Din ritualurile zilnice ale eroinei nu înţelegem mare lucru, ceea ce în parte intrigă, în parte irită. Într-un târziu, monstruosul adevăr ne este revelat. Prea târziu: travaliul mult încercatei protagoniste ne lasă reci.

De origine albaneză, Lorna suportă cu greu rigorile unui mariaj de conivenţă menit să o ajute să obţină cetăţenia belgiană. Deşi se împotriveşte din răsputeri, devine complice la crimă atunci când soţul său este asasinat în beneficiul peţitorului dintâi, comanditarul rus al operaţiunii. Acesta priveşte cu prea puţină compasiune remuşcările ei tardive, aşa că soarta tristei neveste de împrumut pare pecetluită. Finalul nu ne găseşte însă cu sufletul la gură. Indiferenţa faţă de soarta personajelor se instalează de timpuriu în acest ultim film al fraţilor Dardenne, care se încăpăţânează parcă să ţină culoarea şi căldura umană cât mai departe posibil de universul pe care îl recreează din nou şi din nou. O dată în plus, au reuşit.

CIREAŞA DE PE TORT

La polul opus se situează ultimul film al regizoarei Dorris Dörrie, „Kirschblüten – Hanami”, în acelaşi timp eseu despre viaţă, moarte şi dragoste, dar şi melodramă ferită de excese. În acest „Lost in Translation” german și totodată omagiu adus cinema-ului practicat de Yasujirô Ozu, un bătrân muribund descoperă Tokio-ul, practică travestiul şi se dedică butohului, dans de avangardă japonez, toate pentru a recupera memoria soţiei sale, Trudi. O întrebare îl macină: „Nu înţeleg ce s-a întâmlat cu nevasta mea. Unde e corpul ei acum? Amintirile despre ea sunt în corpul meu, dar când corpul meu nu va mai fi aici, ce se va întâmpla cu Trudi atunci?”.

„Flori de cireş” e o metaforă despre temporaneitate, nu întotdeauna subtilă, dar hipnotică precum bizarul butoh însuşi. Un dans cu propria noastră umbră.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *