PR ratat: „Mar nero” (r. Federico Bondi) şi „Nuntă în Basarabia” (r. Napoleon Helmis)

Despre români și restul lumii.

Filmat în 2008 şi lansat în România abia acum, „Mar nero” al lui Federico Bondi nu reuşeşte să le spună nici italienilor despre români, nici românilor despre italieni, nimic din ceea ce nu ştiau deja unii despre ceilalţi. La rândul său, „Nuntă în Basarabia” nu aduce cine ştie ce nuanţe noi în disputa româno-moldovenească. Vechile discursuri naţionaliste sunt scoase de la naftalină, iar marele neajuns al filmului lui Helmis e că recurge la aceleaşi stereotipuri pe care le-au citat atâţia alţii înaintea lui, formulându-le exact în acelaşi mod și fără să ofere nimic altceva în schimb.

Pe scurt, ambele pelicule se vor revelatoare, au o morgă care pare să indice că spun ceva adânc şi grav despre tensiunile dintre români şi italieni pe de o parte, români şi basarabeni pe de altă parte, dar de fapt nu spun absolut nimic. Toate s-au mai spus şi nu numai că nu trebuiau repetate, dar din capul locului nu meritau formulate.

MENAJERA ŞI MANEJUL

De la Florenţa la Sulina şi înapoi, prejudecăţile etnice sunt spulberate în filmul lui Federico Bondi, însă doar pentru a fi înlocuite de altele noi.

În chip de angajat şi angajator, Angela (Dorotheea Petre) şi Gemma (Ilaria Occhini) sunt constrânse să convieţuiască. Relaţia lor evoluează în salturi: la început, bătrâna n-o înghite defel pe menajera româncă, pentru ca, la un moment dat, fără o justificare anume, să afle că nu mai poate trăi fără ea. Aşa se face că, la cinci dimineaţa, se lansează în destăinuiri.

Relatarea ei despre copilăria în vecinătatea unei potcovării e de două ori semnificativă. Un prim nivel de decodificare e acela în care ni se reafirmă sănătatea şubredă a stăpânei casei: „Pe mine m-au potcovit pe dinăuntru!”, rosteşte apăsat Occhini, care ţine să ne reamintească permanent că e întâi de toate actriţă de teatru, abia apoi de film. În acelaşi timp, confesiunea ei vrea să spună ceva şi despre efectele adverse ale modernizării citadine, de care Sulina cel puţin pare să fi fost cruţată. Dacă între supermarket şi cazino, n-ai cel puţin un magazin de înlocuit flecuri şi unul de remaiat ciorapi, n-ai făcut nimic, aşa că istorioara Angelei despre caii folosiţi ca mijloc de locomoţie în Dobrogea o mai înmoaie pe bătrână.

Încet-încet, inamicul străin e cucerit. Arma secretă: sarmalele. Ultimele redute cad când Gemma bea rachiu, vede o căruţă trasă de cai pe străzile Sulinei şi pe Cleopatra Stratan la televizor.

Realizarea cea mai notabilă a lui Bondi rămâne Delta filmată din barcă. E o ispravă cu care destui turişti se pot lăuda.

PASUL MARE AL UNEI CINEMATOGRAFII MICI

Pentru români, filmul lui Napoleon Helmis ar trebui să prezinte interes prin aceea că se petrece la Chişinău şi ne prezintă o nuntă moldovenească aşa cum e ea, atlfel spus, prin exotismul unui eveniment care nu lipseşte din nici o cultură, determinat în cazul de faţă de faptul că acea cultură e prezentată ca fiind fundamental diferită de a noastră. Chişinăul, însă, nu îl vedem decât din goana maşinii, iar exoticul din nunta moldovenească e cu desăvârşire absent. Intriga parcă e desprinsă din Kusturica, nu lipseşte nici momentul ruletei ruseşti, dar înfloriturile astea de scenariu nu schimbă cine ştie ce faptul că, în linii mari, nunta din film s-o fi petrecând ea în Basarabia, dar ar fi putut la fel de bine să se desfăşoare la Huşi, Urlaţi sau Bucureşti, datinile sunt cam aceleaşi.

Pentru spectatorul basarabean, atuurile filmului sunt echipa mixtă (excelent ca de obicei actorul Sergiu Voloc în rolul de cameraman/regizor al nunţii), respectiv povestea cu tâlc. El e român, ea e din Republica Moldova, ceea ce ar trebui să îi facă un fel de Romeo şi Julieta etnici. Doar că piedicile pe care cei doi le înfruntă sunt superficiale, mai degrabă comice decât dramatice, dat fiind că Vlad şi Vica sunt deja căsătoriţi, iar festivitatea din Chişinău e o simplă formalitate. Comedia, pe de altă parte, funcţionează mai mult pentru români, mai exact pentru acei români care cred că îngroşarea accentului moldovenesc e culmea umorului.

Așa se face că filmul lui Helmis nu funcţionează cine știe ce nici ca dramă, nici în chip de comedie. Singura lui şansă e ca spectatorilor să le placă, suficient de mult pentru a precumpăni asupra acestor neajunsuri, nunţile.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *