Tehnopoezie: „The Imaginarium of Doctor Parnassus” (r. Terry Gilliam)

Harababura unei minți deloc cuminți.

Tehnologia 3D, adică ceea ce, în „Avatar”, era un tertip, o pătură aruncată cu meşteşug peste un pat nefăcut, devine, în cel mai recent film al lui Terry Gilliam, o râşniţă magică. În ea, sunt înghesuite toate minunăţiile care se petrec în mintea deloc convenţională a fostului Monty Python; la celălalt capăt, într-un jet puternic, iese filmul însuşi.

Un bătrân circar şi trupa sa, un străin cu o poveste pe care nu o vrea spusă şi Diavolul însuşi: personajele sunt, fără doar şi poate, fistichii, cel puţin pentru standardele cinematografice contemporane, dar drumurile lor se întretaie şi se despart, cel puţin la început şi în linii mari, conform unei logici dramatice destul de comune.

Nu ne miră nicicum că Tony (Heath Ledger) apare când apare, ori că supravieţuieşte, deşi părea pierdut. Nu ne miră că îi pică cu tronc Valentina (Lily Cole), de altfel, singura prezenţă feminină notabilă din film. Nu ne miră nici că în calea lor se pune Anton (Andrew Garfield) sau că tatăl Valentinei, doctorul Parnassus, nu îi înghite nici pe unul, nici pe celălalt.

Personal, la un moment dat, am renunţat să mai urmăresc curgerea poveştii. Presupun că asta ar fi vrut şi Gilliam. În primul rând că devine destul de greu de urmărit, și asta destul de repede. Pe nesimțite, te trezeşti că toată lumea aleargă cu disperare dintr-un cadru în altul, că fiecare vrea cu tot dinadinsul să ajungă undeva sau să facă ceva, dar nu îţi dai prea bine seama nici unde vor să ajungă, nici ce vor să facă (sau ce presupune realizarea scopului lor). Toţi par să aibă motivele lor bine întemeiate, dar care sunt acelea, nu prea am reuşit să pricep.

În plus, în Gilliamlandul de ieri sau de azi, nu toate atracţiile sunt distractive, dar un lucru e sigur: toată distracţia durează în jur de două ore, nu mai mult. A te concentra asupra acţiunii înseamnă să te privezi, fie şi un pic, de plăcerea simplă pe care o dau imaginile, dincolo de orice sens. Acolo e puterea lui „Imaginarium”, în acel suprarealism care, dacă ne raportăm la ceva străin de universul lui Gilliam, aduce un pic cu cel întâlnit în fabrica lui Willy Wonka din filmul lui Burton.

Cinematografic, „Imaginarium” e un talmeş-balmeş. Dar un talmeş-balmeş care, la fel ca multe din filmele lui Bunuel sau Fellini, te introduce în universul interior al unui om fără doar şi poate interesant. Acel om interesant nu e nici Heath Ledger (deşi genericul final îi atribuie întrucâtva paternitatea proiectului), nici Johhny Depp, nici Jude Law, nici Colin Farrel.

Acel om e Terry Gilliam, iar cursa asta haotică prin viaţa lui interioară e lucru mai de mirare decât un film interesant al unui om cuminte.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *