The Grindhouse Effect: „Planet Terror” (r. Robert Rodriguez) şi „Death Proof” (r. Quentin Tarantino)

Dificil de tradus, titlul acestei colaborări din 2007 dintre Quentin Tarantino şi Robert Rodriguez trimite la o realitate încă şi mai greu de înţeles. În unele săli de cinema americane, în parelel cu vizionarea filmului, eticheta le impunea privitorilor să danseze între ei. Denumirea de grindhouse provine de la stilul „bump and grind”, un fel de dirty dancing primitiv cu rol de preambul sau de substitut al coitusului. Filmele erau prezentate în aceste săli, fără întrerupere, uneori în calupuri de câte două, în stilul seratelor autohtone de altădată, kung fu sau erectile, din jurul unui video: snuff-uri, nunsploitation (călugăriţe la ananghie), bruceploitation (pelicule despre moartea lui Bruce Lee şi felul cum i-a afectat pe adepţii acestuia), women in prison (denumirea vorbeşte de la sine), cam aşa ceva se putea vedea într-un grindhouse.

Tot cam aşa ceva vedem şi în dublul opus „Grindhouse” din 2007, format din segmentele „Planet Terror”, regizat de Robert Rodriguez, şi „Death Proof” al lui Quentin Tarantino. Cu mici diferenţe.

Punând la grea încercare un trio de toante multirasiale parcă descinse din „Spice World”, Tarantino împrumută urmărirea din „Bullit” şi reia scena discuţiei din fast-food care deschide „Reservoir Dogs”, cea cu „Like a Virgin”. Doar că eroii săi nu mai sunt Mr. Pink, Mr. Blue, Mr. White, Mr. Orange şi Mr. White, ci au consistenţa partenerelor de generic ale lui Britney Spears din „Crossroads”. E greu de zis cât e autoreferinţă, în ce măsură se complace Tarantino în a da publicului exact ceea ce se asteapta de la el, şi cât e nostalgie adolescentină, dorinţa reală de a face toată viaţa numai şi numai exploitation.

Rodriguez ne oferă staruri cu duiumul într-o poveste aiuritoare cu zombie, generali complotişti, Osama bin Laden şi o fostă stripteuză a cărei armă, de dimensiuni apreciabile, e o mitralieră care înlocuieşte un membru amputat. Profunzimea personajelor nu o depăşeşte pe cea a confraţilor din seria „Spy Kids”, şi, oricât s-ar strădui Rodriguez, sau tocmai din această cauză, „Planet Terror” are un aer general totalmente scremut, probabil pentru că încearcă permanent să ne spună că nu e „pe bune”.

Din păcate, e pe bune: tripla risipă a celor doi, de efort, de talent şi de bani, e cât se poate de reală.