Retras la depou: „Blue Jasmine” (r. Woody Allen)
In dizgratie.
Ramasa fara casa, sora mai mare se instaleaza, cu catel, cu purcel, la sora cea mica. Inca de la prima intalnire, simte o antipatie profunda fata de partenerul acesteia. E prea neslefuit, prea dintr-o bucata, prea din alta lume decat ea, si cum isi da seama de asta (adica imediat), cum ii comunica viitorului ei cumnat ce crede despre el. Prinsa intre ciocan si nicovala, sora cea mica o apara: nu-i e nici ei usor, uite ca a ramas in strada, foarte zdravana la cap nu e, a inceput sa si traga la masea, trebuie s-o intelegem. Sora cea mare se crede in continuare curtata atunci cand nimeni nu-i mai bate la usa. Sora cea mica ajunge sa se multumeasca, de bine, de rau, cu putinul pe care il are; sora cea mare o ia razna de tot.
Ce aduce in plus cel mai recent film al veteranului Woody Allen fata de clasicul Un tramvai numit dorinta, ecranizarea din 1951 a piesei lui Tennessee Williams? Pentru inceput, cu catel, cu purcel inseamna cu o geanta Louis Vuitton. Altfel spus, e imposibil de stabilit daca Allen a vrut din capul locului sa faca un film anti-criza, dar se prea poate ca asta sa-i fi iesit.
In primul rand pansamente morale si abia apoi spectacole cinematografice, filmele acestui curent abunda de bogati in general si de bancheri in particular, infierati cu mandrie patriotica: ei au provocat criza economica actuala, si nici ca le pasa: arunca bani pe tot felul de prostii si benchetuiesc dupa pofta inimii. In Blue Jasmine, Jeanette (Cate Blanchett) nu numai ca e demascata ca fiind o profitoare, moralmente condamnabila, a unui sistem corupt, dar e si pedepsita exemplar. Suntem martorii caderii ei extrem de abrupte din paradisul high life-ului newyorkez, catre subsolul clasamentului locativ si social middle class, văzute intotdeauna in oglinda.
Jeanette/Jasmine si Hal (Alec Baldwin) se lafaie intr-un apartament langa Central Park, Ginger (Sally Hawkins) si Augie nu au nimic. Cand acestia din urma au totusi ceva, Hal, omul bogat, deci rau, are grija ca cei doi sa se intoarca acolo unde le e locul. Jasmine si Hal isi impart timpul intre apartamentul lor luxos de pe Park Avenue si casa de la ocean. Cand nu sunt nici intr-un loc, nici in altul, inseamna ca sunt la vreo petrecere sau prin vreun restaurant luxos. Pacatul de a avea bani (din afaceri oneroase, cum altfel?) se plateste extrem de scump: statul ii lasa pe cei doi fara nimic, Hal se sinucide, iar Jasmine innebuneste. In tot timpul asta, Ginger isi vede de viata ei cinstita. Cum s-ar zice, s-a facut dreptate.
Relativitatea lui dupa fapta si rasplata a mai fost abordata si in trecut de Allen, insa Blue Jasmine nu prea are nimic din Crimes and Misdemeanors sau Match Point, proiecte de o cu totul alta anvergura. Nu e nici meditatie bergmaniana, nici comedie alleniana, iar persona consacrata de Allen si intruchipata de cele mai multe ori de el insusi, de Larry David in Whatever Works sau de Jason Biggs in Anything Else, lipseste de aici (ceea ce nu e neaparat rau, dar nici nu e inlocuita cu altceva). Cel mai suparator, momentele de drama autentica sunt subminate de umor, ca in sitcomuri, in care nimic nu poate fi serios pana la capat. Cand Jasmine li se confeseaza nepotilor sai, cadrele cu ea sunt intercalate cu reaction shots in care acestia fac fete-fete. Cand incearca s-o convinga pe Ginger sa se impace cu el, Chili (Bobby Cannavale) trebuie sa se faca ridicol incepand sa planga, altfel nu se poate. Seful lui Ginger il invita la el in birou. Apreciez gestul, raspunde el ceremonios, dar trebuie sa refuz, si continua sa planga.
Peste toate, cand si cand, acelasi jazz dintotdeauna, ca un flashback dintr-o alta viata, mai buna.
Articol publicat pe www.postmodern.ro