Cinepolitica 2014: Campanii electorale

„Les Interdits” scoate de la naftalina DEXului un cuvânt pe care nu prea mulţi îl ştiu. Cetăţeni sovietici de origine evreiască, refuznicii sunt cei care au solicitat viză (de Israel sau SUA), dar instinctele materne ale URSSului au decis că e în interesul oilor rătăcite să fie ţinute în continuare la sânu-i. Jérome şi Carole călătoresc din Franţa în Odessa pentru a-i ajuta pe refuznici, iar intriga de spionaj e dublată de un filon incestuos-romantic care nu rareori ia prim-planul. Joaca de-a politica a celor doi îndrăgostiţi dă o poveste de dragoste destul de sobră, o aventură cu agenţi străini şi ofiţeri kaghebişti nu tocmai palpitantă şi, paradoxal, un film agreabil.

Din documentarele prezentate în selecţia Cinepolitica 2014, „Fire in the Blood” e probabil cel mai onest efort de prezentare a unei realităţi aşa cum e ea, realizare datorată doar în parte faptului că a trecut suficient timp de când evenimentele pe care le relatează s-au întâmplat, iar consensul, în cel puţin o privinţă (SIDA e un flagel care ar fi trebuit combătut cu mai multă hotărâre), e total. Dylan Mohan Gray zugrăveşte confruntarea dintre bolnavii din lumea a treia şi giganţii din industria farmaceutică fără a recurge la accente melodramatice şi fără a apăsa pedala anticorporatismului, una aflată, în acest context, cum nu se poate mai la îndemână.

Dedicat lui Lordan Zafranoviç, cineast croat prizat de public şi de tovarăşii de la cenzură totodată, documentarul „Ocupaţia, a 27-a imagine” prezintă ascensiunea acestuia, având drept apogeu prezenţa în selecţia Festivalului de la Cannes, fără a oculta un prezent în care regizorul însuşi deplânge faptul că trebuie să circule cu trenul, deoarece nu posedă un autoturism marca Mercedes. Marinoviç nu zice nici că personajul său e un mare autor care nu s-a bucurat de suficientă apreciere, nici nu-l critică pentru convieţuirea lui cu regimul socialist: îi lasă pe alţii să vorbească, şi întâmplarea face ca cei mai mulţi din cei care se pronunţă să fie extrem de favorabili cinema-ului practicat de Zafranoviç. Evident, cel mai încântat de filmele lui e Zafranoviç însuşi, ceea ce prilejuieşte o scenă destul de lungă într-un bar cu chelneriţe topless.

O poziţie similară o adoptă Carlos Agulló şi Mandy Jacobson, cu al lor „Plot for Peace”. Eroul lor, Jean-Yves Ollivier, e pus pe un piedestal, efectul fiind acela că propriile sale defecte devin cu atât mai vizibile. Când ni-l înfăţişează cu un pachet de cărţi în mână, vorbind despre cum a gândit fiecare etapă a planului său de eliberare a lui Mandela din închisoare, îl vedem ca pe ceea ce este în realitate: un păpuşar. Dacă interesele lui Ollivier nu vor fi fost dintre cele mai oneste, asta n-o vom afla niciodată; cert e că „Plot for Peace” îşi îndeplineşte mandatul, adică informează.

La fel şi „The Square”, o relatare cronologică a evenimentelor recente din piaţa Tahrir. Doar că personajele lui „Al Midan” nu au jucat un rol hotărâtor în revoluţia egipteană, ci pur şi simplu sunt fotogenice şi se integrează perfect, prin ceea ce fac şi spun (sau câteodată doar citesc ce au scris alţii), în peisajul pe care regizoarea Jehane Noujaim îl avea pictat dinainte. Documentarul ei se foloseşte copios de muzică pentru a stoarce şi mai multă emoţie din imagini care deja erau emoţionante. Aşadar, o punere în scenă, dar o punere în scenă realistă.

https://www.youtube.com/watch?v=bvVvDYv-4AM

Filmul de închidere al festivalului, „Înapoi în 1942”, uimeşte prin prezenţa pe generic a două nume mari de la Hollywood: Tim Robbins şi Adrien Brody. Dacă acesta din urmă câştiga Oscarul în 2002 pentru rolul din „Pianistul” lui Polanski, filmul lui Xiogang Feng pune o poveste extrem de asemănătoare, doar că pe fugă nu mai e acum un singur om, ci locuitorii unui întreg ţinut. Cetăţenii provinciei Henan pornesc într-un exod, la capătul căruia rămân mai săraci cu trei milioane de suflete. Pentru liderii politici şi militari din epocă, soarta acestora cade pe plan secund, iar marele merit al lui Xiaogang Feng e că evită tentaţia facilă de a-i arăta cu degetul (e drept, câteodată, pentru acest scop, e mai la îndemână invadatorul japonez). Cu acest blockbuster, regizorul chinez arată că îşi merită supranumele de Spielberg al Chinei, manifestând la fel de mult interes pentru marea aceasta de sinistraţi, inteligent coregrafiată în impresionante cadre largi, pentru câteva personaje din clase sociale diferite ale căror poveşti, toate la fel de triste, se întretaie şi sunt urmărite în prim plan, dar şi pentru scene de luptă în care şi unii, şi ceilalţi, sunt sfârtecaţi cu metodă.

Primul act al lui „Half of a Yellow Sun” (şi bună parte din cel de-al doilea) are picturalitatea aceea standardizată a ilustratelor cu peisaje exotice destinate turiştilor străini, dacă se poate albi, ceea ce nu face decât să potenţeze ceea ce urmează: drumul lent şi dureros al unei ţări către propria ei pierzanie. „Paradjanov” vorbeşte despre creativitatea debordantă a cineastului armean cu mijloacele creativităţii mai puţin debordante a lui Serge Avedikian. Rămâne întrebarea dacă filmul i-ar fi fost pe plac celui căruia îi este dedicat. Printre surprizele cele mai plăcute pe care le-a oferit festivalul se numără „Ha-Shoter” (Nadav Lapid), o îndeplinire ingenioasă a cerinţelor minimale cinematografice (o fată şi o armă) enunţate odinioară de Godard. În sfârșit, despre „O Som au Redor” („Neighbouring Sounds”) nu pot spune altceva decât că are toate datele unui triumf.