Connected: scurtmetrajele UNATC 2013

De pe altă planetă.

O bătrână căreia îi filează o lampă și care își pregătește propria ieșire din scenă ar fi putut fi o premisă excelentă pentru un scurt metraj minimalist românesc, însă aparenţele înşală în filmul Roxanei Stroe, unul care utilizează în mod deosebit de ingenios și exact atunci când trebuie posibilitățile pe care le oferă unghiul subiectiv. Nu aflăm niciodată de ce bătrâna interpretată de Anca Băjenaru în Plante perene îi înregistrează cu mai multe camere ascunse pe reporterii veniți s-o ajute, dar nici nu trebuie. Tocmai această incertitudine face ca acțiunile ei de zi cu zi ale protagonistei (a lua pământ din fața blocului, a pune pământul și planta într-un ghiveci, a lua liftul, a supraveghea curtea interioară, a intra într-o altă cameră, pe care noi nu o vedem niciodată etc.) să capete un aer destul de amenințător. Altfel spus, aşa se face că minimalismul lui Plante perene are stofă de horror.

Bazat pe un scenariu probabil nu foarte consistent, Fum își poartă numele cu îndreptățire. Cam jumătate din timp, protagonista se plictisește într-o casă, nu se știe a cui, până când peste ea intră doi tineri, nu se știe cine. E posibil ca el să fie proprietarul casei, dar nu e clar, singurul lucru cert e că Nico (Mihaela Popa) îl cunoaşte pe el dinainte. E posibil ca eroina să fi fost invitată în acea casă (care e destul de evident că nu e a ei) pentru a participa la o partuză (posibil, dar nu cert). Preliminariile partidei de sex încep, însă Nico e lăsată pe dinafară la scurt timp după primul fluier. Frustrată că a rămas iar singură sau doar nemulțumită de faptul că se plictisește din nou, Nico incendiază o draperie din greșeală și o lasă să ardă intenționat, apoi pleacă din casă. Din acest film scris și regizat de Sarra Tsorakidis, nu aflăm mare lucru despre lumea lui Nico, dar măcar intrăm în ea. O urmărim de la distanță, fără să o înțelegem. O vedem ca prin fum.

Poate cea mai mare problemă a lui 1969 (regia: Alexandru Aurelian Ispas) ca scurt-metraj cu copii sunt tocmai copiii. Printre actorii care interpretează roluri de adulți, se numără nume mari (Dan Condurache, Gheorghe Visu, Adriana Trandafir). Dintre aceștia, doi dintre ei fac ce știu eu mai bine: Condurache interpretează cel mai probabil un administrator, adică tot un fel de secretar de partid, dar al blocului, în timp ce Trandafir e o gospodină cam mahalagioaică, de gura căreia nepotul ei scapă cu greu sau deloc. Din contră, copiilor actori le lipsesc atât experiența (prin forța lucrurilor), cât și vocația. În plus, joaca lor cireșărească de-a aselenizarea e plină de momente care par orchestrate de un cineast post-fellinian (sau post-pițian) cum e Horațiu Mălăele, adică de încremeniri artistice de grup, ceea ce totuşi nu înseamnă că regizorului Ispas Alexandru Aurelian îi lipsește ambiția (un semnal în acest sens e cadrul lung în care Aurică, personajul principal, coboară scările). E destul de improbabil ca momentul 1969 să fi decurs așa undeva, oriunde, în România.

Se non è vero, è ben trovato.

My Baby e un film atât de poetic, încât devine explicit doar atunci când se rosteşte o poezioară. Mai exact, poezia pe care i-o compune un elev nu din cale afară de strălucit profesoarei interpretate de Olimpia Melinte. Iulia (Rodica Lazăr) e paznic de noapte într-un sediu de firmă unde lucrează un singur angajat (sau poate însuşi patronul), şi anume Andi (Cristian Popa). Iulia îi spune lui Andi ceva, nu se ştie ce. Andi îi spune acel ceva Anei (Melinte), soţia sa. Privit din perspectivă tradiţionalistă, acel ceva le distruge căsnicia. În orice caz, e clar că nimic nu mai a la fel după ce secretul e spus. Care e acel ceva? Pentru noi, spectatorii, rămâne un mister şi tocmai asta face din filmul hipnotic al Luizei Pârvu una dintre cele mai grozave poveşti care n-au fost spuse niciodată.

Momentele cele mai savuroase din Brigada neagră (Andrei-Nicolae Teodorescu) nu sunt cele rezervate acţiunii în forţă prin care trei pierde-vară de la sat duc la bună îndeplinire un hold up asupra unei furgonete a Poştei Române, ci cadrele în care nu se întâmplă nimic senzaţional, adică în care cei trei îşi văd de ale lor. Unul dintre ei (Jan, interpretat de Toma Cuzin) comandă băutură la bar – trei pahare de tărie şi o halbă de bere. Paharele de tărie sunt băute cu metodă, cu aerul că execută o mare manevră în stil de connaisseur, sau ca şi cum cele trei pahare de cinzeacă ar fi fost brânzeturi franţuzeşti şi nu s-ar fi cuvenit să le consume în ordinea greşită. În alt moment memorabil, un al doilea infractor de ocazie (Raţă/Ionuţ Oprea) sparge lemne cu securea, îndeletnicire cu un potenţial comic mai mare decât s-ar zice. Aceste scene (dar nu numai) dau imaginea unui cineast, regizorul şi scenaristul Andrei-Nicolae Teodorescu, înzestrat cu o calitate rară (la toţi cineaştii, nu doar la studenţi): răbdarea.

Dintre puţinele rateuri certe ale lui 2013 face parte Şi băieţii câteodată. Dacă ar fi avut un destin mai fericit, filmul lui ar fi fost doar o comedie destul de uşoară; aşa cum arată acum, Şi băieţii e la nivelul unui cuplet de pe TVR de la începutul anilor ’90 sau al unei poante medii de pe YouTube. Faţă de un cuplet, filmul lui Matei Lucaci-Grünberg prezintă, însă, dezavantajul că actorii lui nu au exerciţiul lui Popescu şi Arşinel sau Lăzărescu şi Murariu în a juca în şuşe, în timp ce, faţă de clipurile de pe Internet, cu cele 17 minute ale sale, e mult prea lung. Una peste alta, eroul principal, un actor care nu reuşeşte să plângă, dă greş şi în a-şi face spectatorii să râdă.

Cu câteva replici, nu foarte multe, schimbate, scurt-metrajul Treizeci (scenariul şi regia: Victor Dragomir) ar putea trece drept un trailer extins al filmului O lună în Thailanda, avându-l pe acelaşi Andrei Mateiu în rolul principal. Acesta poate fi un lucru bun sau rău, depinde cum ne raportăm la debutul în lung-metraj al lui Paul Negoescu. Dimpotrivă, Detașamentul orb e ce se cheamă Oscar material, adică o combinație în părți egale de profesionalism și convenționalism, în timp ce Vibrația are multe în comun cu un material de Teleenciclopediacăruia îi lipseşte miza sau cu un scheci de stand up căruia îi lipseşte umorul. La fel cum aş fi zis că Treizeci trebuie să îl aibă pe generic pe Paul Negoiescu, dacă actul II al lui Mâine, Bach… ar fi fost scris şi regizat de Radu Jude, n-ar fi mirat pe nimeni. În acest act II, adică de-a lungul a 12 minute din cele 32 ale filmului, Bach are intensitatea lui Toată lumea din familia noastră, cu diferenţa că, de data aceasta, copiii duc tot greul. În sfârşit, timp de 22 de minute, regizoarea şi scenarista Raia al Souliman îşi urmăreşte personajele, doi adolescenţi, în timp ce se plimbă prin parc. Cei doi se dau pe tobogan, ascultă muzică la telefon, vorbesc despre hobby-urile lor, ba mai au şi o mică peripeţie. Dacă nu pare cine ştie ce, e pentru că nu prea se poate povesti: Idle surprinde fericit o stare de grație folosind limbajul ei, unul eminamente inefabil. Filmul lui Souliman se prea poate să fie dedicat generaţiei post-Messenger, dar e cât se poate de connected.

Articol publicat în revista FILM 

Leave a Reply

Your email address will not be published.