BIFF 2015: Westernuri

Pocahontas după Camus.

Înaintea furtunii, calmul: o casă în mijlocul unui pustiu. Nu e o fermă, iar în ea nu trăieşte un cuplu tradiţional: e casa lui Daru (Viggo Mortensen) şi totodată o şcoală, adică locul lui de muncă. În Algeria anului 1954, Daru este singurul învăţător din zonă şi, deşi trebuie să predea în limba franceză, îşi respectă elevii, ba chiar joacă fotbal cu ei şi îi mângâie binevoitor pe cap, semnele indubitabile al faptului că, în spatele costumului îngrijit şi al morgii profesorale, se ascunde un om bun sau un personaj schematic, una din două. Liniştea e tulburată de sosirea intempestivă a unui bărbat înarmat, care târăşte după el un ostatic.

În rolul şerifului, un om al legii francez, care îi dă o misiune: să conducă indianul, adică pe Mohamed, un ţăran acuzat de crimă, până la cel mai apropiat oraş, pentru a fi judecat. Daru se găseşte, astfel, între ciocan şi nicovală, nevoit să aleagă dintre legea franceză, care îl obligă să respecte ordinul primit, şi legea morală, potrivit căreia a conduce un om către propria-i moarte reprezintă o crimă la fel de mare. Fără să îl intereseze prea tare ce a făcut de fapt Mohamed, Daru decide să-l elibereze, că doar de aceea se cheamă că e personaj pozitiv. Asumarea acestui risc e greu explicabilă: nu doar că arată milă faţă de un străin cu un trecut tulburat, ci acel străin mai e şi algerian, adică, în ochii stăpânirii franceze, un sălbatic în cel mai bun caz, un terorist, în cel mai rău. Fortul e asediat, apoi, mai întâi de francezi, apoi de algerieni, ceea ce precipită decizia lui Daru de a conduce totuşi ostaticul la destinaţie. Iarăşi, nu e clar ce anume îl animă pe protagonist, dar nici nu mai contează. Aventurile lor pe la poalele masivului Atlas îi aduc din nou faţă în faţă atât cu algerienii (fie ei răi, adică verii lui Mohamed, veniţi să-l pedepsească, sau buni, adică insurgenţi), cât şi cu armata franceză, ale cărei intenţii şi metode sunt puse la îndoială de protagonistul cu inimă de aur.

Nici din acest „Dances with Wolves”/„Pocahontas”/„Avatar” franco-algerian, povestea de dragoste nu lipseşte, dat fiind că, treptat, westernul cedează teren, în „Loin des hommes” (2014), laureat al premiului pentru Cel mai bun film la BIFF 2015, în favoarea elementelor de bromance. Daru îi dă lui Mahomed să mănânce, să bea şi să fumeze, ba chiar, din raţiuni umanitare (Mohamed încă nu şi-a pierdut fecioria), îi cumpără favorurile unei prostituate de la oraş. La final, după ce au văzut pe pielea lor suferinţa şi moartea provocate de confruntările celor două tabere, când drumurile lor se despart, pe rând, ambele personaje privesc direct spre cameră, ca pentru a ne întreba: cine e de vină? Nu am cronometrat cât stăruie pe ecran imaginea lui Mohamed, dar cu siguranţă suficient timp cât să găteşti o omletă după reţeta Juliei Child, dovadă că se poate face melodramă din orice, chiar şi dintr-un text al lui Camus.  

O situaţie similară întâlnim în „Cold in July”, regizat de Jim Mickle (2014). Şi aici, ferma izolată e ameninţată de incursiunile inamice. Mai întâi, fortăreaţa familială (casă cu etaj, cu siguranţa şi predictibilitatea adiacente) e penetrată în miez de noapte de un necunoscut, iar capul familiei reacţionează prompt, eliminând cu brutalitate intrusul. Atâta doar că Richard Dane (Michael C. Hall) e departe de imaginea şerifului tipic: întreg oraşul îl consideră un laş, din motive care rămân neelucidate până la final. Acestei prime incursiuni îi urmează o a doua, mai întâi verbal-simbolică (tatăl victimei îl ameninţă voalat), apoi cât se poate de concretă (Ben Russel pătrunde în casă prin vicleşug şi îl ucide pe poliţistul care stătea de pază).

Confruntat cu un adversar imprevizibil şi extrem de periculos, Dane se lasă pe mâna inspectorului Ray Price (altfel spus, fermierul onest îi cere ajutorul şerifului). Doar că poliţistul nu are nici el nimic din eroul tipic de western, ci reprezintă el însuşi o a treia ameninţare la adresa nucleului mic-burghez pe care Dane se străduieşte să-l protejeze. De îndată ce îşi dă seama de asta, Dane începe să fie la fel de preocupat de aflarea adevărului precum e de înlăturarea ameninţării, iar „Iulie însângerat”, cu soundtrackul lui carpenterian, se transformă într-un action cu elemente de exploitation şi de film cu vigilante, având mult mai multe în comun cu un „Get Carter” steroidizat, varianta de mall, decât cu o reinventare a lui „Straw Dogs” în care subversiunea a rămas, dar a fost setată la nivelul easy.  

Dintre filmele aflate în competiţia BIFF 2015, „A Girl Walks Home Alone at Night” (2014) prezintă de asemenea câteva elemente de western. Avem, în debutul lui Ana Lily Amirpour, mai multe mexican standoffs, în care, pe străzi pustii, ca de oraş părăsit, tânăra interpretată de Sheila Vand stă faţă în faţă cu câte un adversar, înainte de o confruntare care întârzie să aibă loc. Dat fiind că protagonista e o vampiroaică iraniană care suferă de un ennuiniciodată explicat, aceste aproape-dueluri au loc de fiecare dată noaptea. Adversarii nocturni sunt de fiecare dată cruţaţi, ceea ce nu înseamnă că eroina nu pedepseşte exemplar pe cei care profită de pe urma celor lipsiţi de apărare (mai întâi un proxenet, apoi clientul narcoman al unei prostituate).

Alfel, acest film laureat cu Menţiunea specială şi cu Premiul criticii la BIFF 2015 nu doar că nu e un western în toată puterea cuvântului: nu e nimic în toată puterea cuvântului (sau e ceva, dar e primul din specia lui). „O fată merge acasă singură în noapte” e inclasabil, musteşte de critică socială (mai subtilă şi, prin aceasta, mai eficientă decât cea din „Departe de oameni”) şi, fără o coloană sonoră pe cât de eclectică, pe atât de hipnotică, n-ar fi putut exista. M-am găsit în faţa lui nu atât ca un critic, cât ca un foarte răsfăţat metronom uman.

  Articol publicat în revista FILM

Leave a Reply

Your email address will not be published.