Cum se construiește o comunitate cinematografică. Dilema Veche, 2012

Make it there.

“Cum e New York-ul?” Întrebarea asta mi-a fost pusă chiar înainte de a ajunge în Bucureşti, dar până acum mi-a fost mai uşor să evit un răspuns clar. Întors în ţară şi întrebat faţă în faţă, nu mai am loc de întors: între mine şi ei, cei-care-întreabă, nu mai e ecranul de laptop, pe care puteam, la o adică, să-l ignor. Trebuie să spun “cum e”, întreprindere mult mai complicată decât s-ar crede.

Dincolo de cifre (clădirea cutare are atâţia metri, iar de la Central Park la Wall Street faci atâtea ore pe jos în ritm susţinut), New York-ul e o înşiruire de senzaţii. O sumă greu de adunat, pentru că invariabil o să uiţi unele lucruri esenţiale în favoarea altora şi oricum, cei care te ascultă nu prea vor senzaţii. Nu au ce face cu ele, nu de asta au ei nevoie. Ei vor să ştie genul de detalii care sunt trecute în ghidurile cu nume precum “Essential New York” sau “Top 10 New York“, urmate de un verdict: e sau nu e frumos, merită sau nu să te duci acolo.

Ei bine, eu nu pot să trag linie. Pot doar să vă zic despre: călătoria cu taxiul, la capătul căreia şoferul meu de origine indiană, aflând că tocmai aterizasem pentru prima dată în New York, mi-a urat “Welcome to America!”, iar eu m-am simţit ca şi cum tocmai primisem un Oscar.

Un prim drum prin oraş alături de Andra Stoica, în care mi-au fost arătate trei sferturi din principalele atracţii ale oraşului, dar mie cel mai mult tot veveriţele din Central Park mi-au plăcut.

Primele zile la New York Film Festival, alături de câteva sute de confraţi, care păreau că îşi năşesc copiii şi îşi petrec concediile împreună în toate combinaţiile posibile (şi din toate aceste combinaţii, desigur, lipseam eu).

Ultimele zile la New York Film Festival, când nu ştiam ce invitaţii la cina de Thanksgiving să mai refuz (ajungând, în cele din urmă, să-l petrec singur, dar asta e deja o altă poveste).

Ştirile din ce în ce mai sumbre despre uraganul Sandy, pe care le-am ignorat. După două zile petrecute printre zăpezi între Galaţi şi Bucureşti în ceea ce a fost botezat “Trenul groazei”, o a doua experienţă de sinistrat într-un singur an îmi părea improbabilă.

În întuneric, fără apă caldă, fără semnal la telefon, dar mai ales fără laptop şi Internet timp de cinci zile. Sevrajul unora, bucuria altora: cufundat în întuneric, Greenwich Village se umplea, la ceasul serii, de petrecăreţi de calamitate, care încingeau street party-uri când ţi-era lumea mai dragă şi somnul mai dulce.

Solidaritatea new yorkeză, cu liste cu voluntari, afişate la fiecare etaj, care se ofereau să-şi ajute semenii mai în vârstă sau cu mobilitate redusă, arestaţi la domiciliu de ascensoarele devenite piese de muzeu.

Mercantilismul new yorkez, cu baterii de lanternă vândute la colţul blocului cu 30 de dolari bucata.

După aproape o săptămână în care am vorbit singur sau deloc, reîntâlnirea cu Oana Radu şi Andra Stoica, la care m-am simţit ca un Roald Amundsen întors dintr-o expediţie în tărâmul muţeniei.

Interminabilele discuţii cu Anca Drăgoi despre avantajele şi neajunsurile e-book readerelor, în urma cărora nici eu nu ştiu cum m-am lăsat convins.

Prima întâlnire cu Mihai Chirilov, prima margarita la prânz.

Vizita Cristinei, într-o săptămână în care, după un uragan şi o ninsoare, vremea se încălzise în mod miraculos.

Întâlnirea cu scriitorul Dumitru Ţepeneag, cu care am aflat că împărtăşesc aversiunea faţă de minunea modernă care e aerul condiţionat.

Cu Mona Nicoară la New York University, la un curs în care studenţii de la secţia de documentar, în loc să afle că sunt artişti cu A mare şi că nimic nu mai contează, învăţau vulgara artă a accesării de fonduri.

La karaoke cu fetele din După dealuri, la un local coreean din al cărui repertoriu lipseau imnurile religioase ortodoxe (dar “Dragostea din tei” era la loc de cinste).

În aeroport, când aveam sentimentul că am pierdut ceva. Ceva ce mai caut şi acum.

Articol publicat în Dilema Veche

Leave a Reply

Your email address will not be published.