TIFF 2020. Moartea domnului Puiu: “Malmkrog”

Împăratul este gol.

Cea mai mare parte a celor 201 minute ale filmului se petrece într-un conac, situat într-un spațiu nenumit, cel mai probabil Rusia secolului XIX (putem deduce asta din dialoguri, dar știm totodată că filmul e ecranizarea unui text al filosofului rus Vladimir Soloviov). Când nu suntem într-unul din cele câteva interioare somptuoase, camera integrează același peisaj hibernal – curtea conacului. Într-una din aceste rare ocazii, curtea e invadată de o turmă de oi, ceea ce poate că prefigurează un eveniment violent care are loc undeva pe la mijlocul filmului, poate că nu.

În măsura în care putem vorbi despre un midpoint, acel midpoint însuși poate că e un flashforward, poate că nu (iar dacă dă filmului o nouă direcție, acea nouă direcție se face simțită doar la nivelul receptării). Toți stăpânii filmului sunt executați prin împușcare într-una din camerele conacului, după care îi vedem din nou, ca mai devreme, vorbind, argumentând, contrazicându-se. Drept urmare, ne așteptăm ca, la un moment dat, să aflăm ce s-a întâmplat după execuție, eventual să ni se comunice (dar asta doar dacă nu suntem familiarizați cu creațiile anterioare ale lui Cristi Puiu) motivul pentru care execuția a avut loc. E o așteptare care nu ajunge să fie satisfăcută. În schimb, personajele mitraliază în continuare, cu un ritm al rostirii care parcă e dictat de un metronom, idei despre rolul pe care ar trebui să-l îndeplinească armata în societate, Diavol și Dumnezeu, acțiune și inacțiune. Dacă e despre ceva, “Malmkrog” e despre aceste (multe) cuvinte și nimic altceva.

Puiu își construiește filmul cu excitația malițioasă a unui copil care desenează un univers labirintin, șterge cu radiera, aleatoriu, trei sferturi din schiță, apoi jubilează, dacă nu cumva trage concluzia că îți lipsește anvergura intelectuală necesară, când constată că te pierzi sau în orice caz nu te strecori prin hățișul de pilde, argumente, silogisme și sofisme, cu aceeași abilitate ca el. Dar această junglă e una în legătură cu care el însuși ne avertizează că trebuie să o parcurgem de mai multe ori, dacă vrem să îi sesizăm toate nuanțele, altfel spus, să știm unde a căzut fiecare frunză.

Așa că poate cel mai potrivit ar fi să tăiem cu maceta prin jucăria lui narcisică, uitându-ne acolo unde Puiu nu vrea să ne uităm. În filmul lui, al cărui loc e într-un muzeu de artă, mai degrabă decât într-o sală de cinema, clinchetul tacâmurilor, foșnetele și târșâitul, texturile obiectelor, chipurile personajelor sau baletul lent pe care îl descriu acestea, când taie diagonale prin cele câteva camere ale filmului, sunt un spectacol neîndoielnic solicitant, dar mai ofertant, măcar din punct de vedere senzorial, decât încadraturile lui Puiu, mai puțin inspirate decât odinioară, sau șuvoiul de dialoguri cu temă filosofică și/sau religioasă. Acestea oferă o stimulare intelectuală firavă (lupta are loc de fiecare dată cu mănuși, iar loviturile se trimit cu o lentoare teribilă) și de scurtă durată – “Malmkrog” funcționează doar până când constatăm că aceste adormitoare discuții se acumulează și atât, creând un peisaj mai mare, dar la fel de cețos.

Orgoliul a ajuns în sfârșit să cântărească mai mult decât talentul, în cazul lui Cristi Puiu. Filmul lui s-ar dori ermetic, dar e mai degrabă o dambla, având greutatea unei coji de nucă, la fel de entuziasmantă ca un nap.

Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul

1 thought on “TIFF 2020. Moartea domnului Puiu: “Malmkrog”

  1. am ras… e ca si cand Puiu pune o masca direct pe film, ca sa nu stai tu cu ea 3 ore si nici sa nu mai am curiozitatea sa il vad. Mersi, Catalin!

Leave a Reply

Your email address will not be published.