Premiul LUX 2013: Drumuri pavate cu bune intentii

Irene e o tanara plina de viata, cu un tata care tine la ea si pe care vrea sa-l protejeze, cu un iubit idealist, cu vecini saritori. Miele face parte dintr-o retea care ajuta bolnavii in stare terminala sa-si scurteze suferinta, prin metode care nu lasa urme. Dat fiind ca Irene si Miele sunt una si aceeasi, cand afla despre unul din clientii ei ca e sanatos tun, cuprinsa de remuscari, scopul protagonistei devine sa-l faca pe batranul Carlo (Carlo Cecchi) sa se razgandeasca. Intr-un fel, e ca drama traficantului dupa ce i-a vandut cocaina unui tanar care mai are o saptamana pana sa implineasca 18 ani: nu convinge cine stie ce, dar e o premisa teoretic generoasa. Cu toate acestea, cineasta Valeria Golini simte nevoia sa-si impaneze filmul cu tot felul de solutii de manual, printre care simptomele ingrijoratoare ale lui Miele (Jasmine Trinca), idila intotdeauna incipienta cu Carlo, vizita inopinata a politiei sau flashback-urile cu mama in omat.

Durerile in piept si sangele care tasneste pe nas sunt simptome ale unei boli despre care nu mai apucam sa aflam nimic. Ne asteptam ca protagonista sa ajunga sa aiba nevoie de servicii pre-funerare precum ea insasi ofera, dar asteptarile ne sunt inselate. Ne asteptam ca, intr-un tarziu, diferenta de varsta dintre Carlo si Irene sa nu mai conteze si moartea pe care primul si-o doreste sa fie inlocuita de un stimulent la fel de puternic (sau in orice caz mai gratificant). Din nou, asteptarile ne sunt inselate. Intr-o zi, pe Irene o anunta un vecin ca a intrebat politia de ea, si deja vedem cu ochii mintii un final in care eroina ajunge la zdup, dar macar are constiinta impacata ca a facut ceea ce trebuie. Iarasi ne aflam in eroare.

In sfarsit, amintirile lui Irene in care mama ei e fericita nevoie mare pe partia de schi m-au facut sa ma gandesc ca, dupa ce actrita Valeria Golino s-a gandit intaia oara ca i-ar sta mai bine in postura de scenarista si regizoare, primul ei gest a fost sa puna mana pe o carte de Syd Field. Ce le recomanda autorul de manuale de scenaristica incepatorilor din intreaga lume? Nu conteaza ce fel de film vrei sa faci si ce idee iti circula prin cutia craniana, protagonistul tau trebuie musai sa fi trecut printr-un eveniment traumatizant in tinerete. Mai precis, intre 8 si 18 ani. Chestia asta are si o denumire, se cheama The Circle of Being, si pe Golino trebuie ca a impresionat-o tare mult. Asa ca, la intervale regulate, Irene se gandeste la mama ei, iar noi ar trebui sa ne gandim ca trauma materna o determina pe Irene sa le faca pacientilor de petrecanie.

Neconventional ca tema, filmul e extrem de conventional in modul in care o trateaza. Perspectivei mortii i se opun imagini cu Irene care face sex, cu Irene intr-un lan de grau, mangaind spicele, cu Irene pe bicicleta. Cumva, se presupune ca pedalatul (cu variantele alergat foarte repede, respectiv condus cu viteza nebuneasca) ar trebui sa exorcizeze demonii. Golino bifeaza cliseul, utilizandu-l insa imperfect: da, Irene goneste pe bicicleta, dar cum se face ca nu ploua?

Nu ploua in Miele, dar ploua in The Broken Circle Breakdown. Si ce moment mai bun pentru o ploaie buna decat o inmormantare? Se stie doar ca apa innobileaza suferinta, indiferent de natura ei. Candidatul de acest an din partea Belgiei la Oscaruri foloseste anagrama ca principal procedeu de ordonare temporala. Elise (Veerle Baetens) si Didier (Johan Heldenbergh) trec prin indragostire, sarcina, nunta, moartea copilului si tot ce urmeaza, intr-o ordine oarecum aleatorie (midpoint-ul e la mijloc, iar finalul, surprinzator, e chiar la final).

Mai grav, povestea cowboy-ilor belgieni cu inima de trubaduri si a tragediei lor familiale nu da unul, ci doua filme separate, si niciunul din acestea nu convinge.

Revelatia competitiei din acest an este The Selfish Giant, debutul in lungmetraj de fictiune al lui Clio Barnard. Inchipuiti-va ca filmul ar fi fost regizat de Ken Loach, cel dinainte de Looking for Eric si The Angels’ Share. Inchipuiti-va ca venerabilul cineast ar merge in legea lui pe strada, intr-o zi in care ar fi mai preocupat decat de obicei de soarta dezmostenitilor sortii. Inchipuiti-va ca s-ar impiedica si ar cadea (ok, stiu ca nu e din cale afara de veridic, dar hai sa facem exercitiul asta) intr-o cisterna cu energizant si ar trebui sa-l bea pe tot intr-o suflare, dupa s-ar apuca sa faca un film.

Cam asa arata The Selfish Giant, o drama sociala care face exact ceea ce trebuie: agreseaza.

Articol publicat pe www.postmodern.ro