Dubla greseala: „Dans la maison” (r. François Ozon)

Premiat la San Sebastián si la Toronto, „Dans la maison” urmareste relatia dintre un profesor de literatura franceza, interpretat de Fabrice Luchini, si un elev promitator care isi transforma lucrarile de control in nuvela autobiografica. In realitate, profesor este si regizorul François Ozon, iar reusita lectiei pe care acesta o preda depinde de cat de cat de cuminte stam noi, spectatorii, in banca noastra.

Domnul Germain (Luchini) se gaseste si el de doua ori in postura de elev, mai intai al directorului, care isi impune viziunea asupra directiei pe care trebuie sa o ia scoala (rezistenta protagonistului se limiteaza la refuzul de a-i aplauda un discurs), apoi al lui Claude (Ernst Umhauer). Ciocnirile sale cu directorul continua de-a lungul filmului si se soldeaza cu o infrangere indiscutabila, propria sa concediere. Aceste conflicte si deznodamantul lor urmaresc indeaproape si prefigureaza finalul relatiei sale cu Claude.

Deloc surprinzator, filmul lui Ozon trateaza din nou polemic chestiunea normalitatii. In genericul filmului, elevii institutiei la care preda domnul Germain (pe care, in mod semnificativ, Ozon nu gaseste necesar sa-l cadoriseasca cu un prenume) sunt filmati pe repede inainte cum intra in scoala si ii invadeaza, ca niste furnici, bancile si culoarele. Intre ei, nu pare sa fie nicio diferenta. Germain insusi peroreaza pesimist pe marginea lipsei de personalitate a elevilor sai, tocmai de aceea Claude in atrage atentia.

Claude, pe de alta parte, cultiva prietenia cu Rapha Artole tocmai pentru ca vrea sa stie cum traieste o familie normala (ceea ce familia Artole cu siguranta este, cu pasiunea doamnei Artole pentru design interior si obsesia lui Rapha-tatal si Rapha-fiul pentru sporturile de echipa). In sfarsit, domnul Germain trateaza in cheie morala incercarile literare ale lui Claude si afiseaza o pozitie cat se poate de conventionala fata de orice forma de arta moderna: o respinge in corpore. In stransa legatura cu opiniile sale, inca din primul sfert de ora, este introdus un ticking clock: daca nu reuseste sa creasca rentabilitatea galeriei de arta in care lucreaza, Jeanne Germain isi va pierde slujba. Acest termen-limita nu prezinta prea mare importanta pentru domnul Germain; drept urmare, cand isi pierde postul, sotia sa renunta in acelasi timp si la partenerul ei de viata.

Una din cele doua iesiri in societate ale cuplului Germain este dedicata filmului „Match Point”, pe care cei doi il vad la cinema. Cineastul francez insista sa copieze indeaproape structura primului film londonez al lui Woody Aleen, ceea ce presupune doua lucruri: ca negativul sa reuseasca in ceea ce si-a propus si ca el sa scape basma curata. De aceea, domnul Germain sufera infrangere dupa infrangere. Il vedem in genunchi, iar Claude isi savureaza victoria: si de aceasta data, mingea cade peste fileu, doar ca, acum, mingea e teleghidata, iar traseul ei sfideaza fizica.

Nimic de zis, „Dans la maison” nu e si nici nu vrea sa fie verosimil. Trucurile sale sunt cat se poate de la vedere, o admit chiar Germain si Claude: relatia dintre cei doi este asemeni celei dintre sultan si Seherezada, in consecinta, narativitatea primeaza asupra plauzibilitatii. Atunci cand domnul Germain ii explica lui Claude ca are nevoie sa ii stabileasca protagonistului sau un obiectiv clar si ca, in drumul spre acel obiectiv, eroul trebuie sa depaseasca o serie de obstacole, filmul risca sa devina la fel de statut precum nuvela la care cei doi lucreaza.

Nu doar Claude, ci si Ozon are nevoie de un obstacol in calea eroilor sai. Obstacolul pe care il inventeaza Claude-naratorul pentru Claude personajul este un test de matematica pe care Rapha risca sa il pice. Domnul Germain se executa fara sa cracneasca, iar daca accepta sa isi riste postul furand subiectele testului, aceasta se intampla deoarece Ozon nu se sfieste sa ni-l arate ca pe ceea ce este: un personaj, al carui rol nu poate fi altul decat sa duca povestea mai departe.

Doar ca, de la un punct incolo, obstacolele sunt cam prea multe si nu neaparat inspirate, iar Germain ajunge sa fie el insusi un personaj in povestea in cadru, aparand acolo unde te astepti mai putin (in casa familiei Artole, comentand ironic, discutand cu Claude fara ca ceilalti sa-l auda).

Claude are ceva din Humbert Humbert, dar Ozon si Nabokov sunt departe de a fi ca doua picaturi de apa.