Sfinții lui Van Sant

Schimbări radicale, alegeri făcute cu inima.

Profesorul Lambeau (Stellan Skarsgård) își ține prelegerile cu certe abilități de showman, strecurând poante în discursul lui: nu vrea să riște ca atenția studenților lui să deraieze în vreun sertar al matematicilor avansate care să nu fi fost deschis chiar de el. Profesorul Lambeau nu are timpul sau dispoziția necesare pentru a le explica studenților săi în detaliu în ce constă competiția academică pe care chiar el o lansează, ci lasă această sarcină minoră să cadă pe umerii asistentului său. Profesorul Lambeau face avansuri unei studente, cu alibiul că mica lui mojicie are loc în timpul liber, la adăpostul unuia sau mai multor pahare de vin alb. Însă scenariștii Matt Damon și Ben Affleck îl pun mai apoi să compare o teoremă cu o simfonie și să conchidă că și una, și cealaltă au valențe erotice, în compania unei tinere admiratoare anonime, în anticamera unui psihoterapeut. E momentul când profesorul Lambeau devine nu doar neîndoielnic antipatic, ci dă și primele semne de slăbiciune – în cabinet, în spatele ușilor închise, fără știința lui, protagonistul îi încurcă planurile.

Profesorul și psihoterapeutul Sean (Robin Williams) face și el poante (de data aceasta, cu tentă adultă) pentru a le recâștiga atenția studenților săi. Însă Sean își poartă cu o suferință demnă statutul de văduv, fără să arate cel mai mic interes față de reprezentantele sexului opus, studente sau nu. În plus, interesul pe care îl arată nu e rezervat stundenților străluciți, ci e distribuit uniform către toți ocupanții băncilor, indiferent cât de îndepărtate ar fi acestea de catedră.

Sean e, așadar, adultul simpatic al filmului, cu atât mai mult cu cât sarcina lui e mai dificilă. Dacă Lambeau îl pune pe Will (Matt Damon) să rezolve probleme complicate, ceea ce oricum e clar că îl stimulează intelectual pe acesta din urmă, Sean trebuie să-l facă să-și pună sufletul pe tavă, ceea ce Will nu concepe să facă, drept urmare, rezervele de răbdare și meșteșug pe care le presupune îndeplinirea acestei sarcini sunt neîndoielnic mai mari. Sean trebuie să îî suporte copilăriile, cocoșelile, tacticile de evitare și tehnicile extrem de brutale de contraatac, redirecționând ieșirile impulsive ale acestuia către un scop funcțional cu o uimitoare răbdare.

În ceea ce privește strict raporturile lor cu Will, profesorul Lambeau îl tratează cu o combinație de admirație, atunci când Will scoate la paradă geniul său matematic, iritare, când acesta nu tratează cu neseriozitate ședințele de psihoterapie, și condescendență, exasperare, apoi resemnare, când idealurile de devenire profesională și umană ale lui Will nu coincid cu ale sale. Spre deosebire de el, Sean îi arată mereu același respect, chiar și atunci când are o mână înfiptă în gâtul lui și îl amenință cu moartea.   

Pe scurt, dacă Lambeau exploatează geniul lui Will și încearcă să-l determine să se concentreze asupra parcursului său intelectual, Sean exercită asupra lui o acțiune de blândă condiționare, învățându-l să aibă încredere în ceilalți și să aleagă cu inima. Cu toată rezistența lui inițială, Will se lasă, într-un târziu, cucerit, optând pentru iubire în detrimentul carierei, în cadrul a ceea ce reprezintă fără doar și poate o transformare spectaculoasă.

Din “Good Will Hunting” (1997), doar unul dintre cele două personaje cu rol de mentor supraviețuiește în “Finding Forrester”, regizat de același Gus Van Sant în 2000. Noul Lambeau e în continuare nesuferit, însă autoritatea lui e de necontestat, în timp ce specialitatea noului Will nu mai e matematica, ci literatura.

Tânărul de culoare Jamal (Rob Brown) mai are multe de învățat, acesta fiind și motivul pentru care îndură cu stoicism comportamentul adesea abuziv lui Forrester (Sean Connery). Observațiile lui Forrester, pe care acesta le înscrie cu roșu în caietul de texte al lui Jamal, sunt situate la extreme: uneori elogioase, cel mai adesea infamante. Pentru acest white saviour atipic, nu există cale de mijloc. În debutul relației lor, când nu îl atacă pe Jamal cu cuțitul, Forrester îl umilește. Iar motivul pentru care Forrester dă titlul filmului și primește tratamentul rezervat personajelor pozitive e unul simplu: propriul lui geniu.

Pentru că e genial, Forrester îl poate trata pe Jamal cum poftește, atâta timp cât îi cizelează talentul. Pentru că nu e genial, profesorul Robert Crawford (F. Murray Abraham) e pedepsit exemplar când încearcă să forțeze exmatricularea lui Jamal, iar cel care primește privilegiul de a împărți dreptate e chiar Forrester.

În tot acest peisaj, Jamal e mai mereu pasiv. El refuză influența lui Crawford și acceptă îndrumarea lui Forrester, alegând și el, asemeni lui Will, cu inima (de data aceasta, beletristica în detrimentul baschetului), dar tot in interiorul coordonatelor descrise de cei doi adulți și de sistemul universitar din care Crawford face parte. Pe de altă parte, în finalul filmului, Forrester decide să părăsească zona de confort a propriului apartament, pentru a se întoarce în Scoția natală. Dacă există un character arc în “Finding Forrester”, atunci acesta îi aparține nu lui Jamal, căruia i se întâmplă o grămadă de lucruri, dar care nu se schimbă cine știe ce, ci lui Forrester însuși, și este mai degrabă un arculeț.

În “Elephant” (2003), nici urmă de profesori. În filmul unui Van Sant care l-a descoperit între timp pe Béla Tarr, elevii se preling pe lângă zidurile școlii ca niște umbre, cu o țintă (vestiarul, biblioteca, sala de clasă), dar, exceptându-i pe cei doi atacatori, fără niciun scop. Există doi profesori mari și lați, care sunt acolo doar pentru a fi ignorați, de-a lungul a două scene care totalizează 65 secunde. Ulterior, unul din ei e executat, dar cu aceeași detașare.

Nimeni nu se schimbă radical, nimeni nu alege cu inima nimic.

Articol publicat pe platforma Școala 9, proiect educațional inițiat de BRD Groupe Société Générale

Leave a Reply

Your email address will not be published.