TIFF 2024. Noi pentru noi: cineaștii români și nesfârșita lor conversație cu ei înșiși

Potrivit instrucțiunilor de utilizare, ar fi trebuit să mă pună pe gânduri conservatorismul protagoniștilor, cu atât mai regretabil, cu cât se manifestă prin raport cu propriul lor fiu. Când colo, m-au zgândărit insistențele regizorului Mihnea Toma, pentru care limitele pe care personajele lui încearcă să i le impună sunt facultative. „Weekend în familie” e un fel de „Mrs. Buică” mai leneș, în care subiecții sunt filmați și când vor, și cînd nu vor și în care privirea cineastului, lipsită de curiozitate sau de dorință de înțelegere, are tăișuri inchizitoriale. Tânărul cineast le reproșează părinților săi intoleranța, dar arată o lipsă la fel de mare de îngăduință când le pune camera în față și îi forțează să-și ridice nivelul de acceptare de la 0 la 100 în câteva întrebări și tot atâtea sentințe.

O altă familie, aceeași spaimă: gura lumii față cu preferințele sexuale neconforme cu rânduiala ale fiului lor. În acest film peste care atârnă grea umbra lăsată de pontificatul cinematografic al lui Cristian Mungiu, alegerile etice sunt atât de multe, încât te-ai aștepta ca și în somn personajele să aibă decizii de luat (și să le ia pe cele proaste, căci au cetățenie română, deci rezistă greu oricărei forme de ispite sau le lipsește discernământul, una din două). De la ceva ce aduce a exorcizare, dar nu e, la primitivismul în doi timpi al părinților, trecând prin aceste bifurcații morale care pândesc la orice pas și încheind apoteotic cu finalul cu erou care se înalță semeț la prora unei șalupe, în drum spre Tulcea și spre propriul lui destin, „Trei kilometri până la capătul lumii” e un film pe care l-am mai văzut (și nu de puține ori), de fiecare dată purtând ștampila validată instituțional, deci măgulitoare, a Noului Cinema Românesc; dar are ceva dintr-un tur ghidat, căci nu admite abateri de la traseu, și e la fel de realist ca o fabulă de La Fontaine.

Mai întâi, un rol în scurtmetrajul „Bucureștiul văzut de sus”. Apoi, un documentar dedicat în întregime ei. Consecvența și devotamentul regizorului Andrei Răuțu pentru subiectul său merită aplaudate și e neîndoios că, dacă vreun minut din „Fluturi de noapte” n-are nici emoție, nici umor, înseamnă că am ajuns deja la genericul de final (deși chiar și acolo e bine să nu ne fugă gândul prea repede la traseul spre casă și mâncarea care ne așteaptă sau nu în frigider). Însă protagonista lui nu e doar un tonomat de anecdote sau de vorbe de duh, ci și o sumă de orgolii și vulnerabilități pe care Răuțu nu întotdeauna le menajează. Cineastul se încăpățânează să-i definească acesteia filmul noir ca fiind film noir și simte abia într-un târziu nevoia unor lămuriri suplimentare (moment în care îl scoate pe Alain Delon la înaintare). Discuția despre realitate virtuală se înscrie în cam aceleași coordonate și se încheie la fel: protagonista nu pare să înțeleagă mai nimic din explicațiile în rotocol care i se dau. Personajul Marina Voica merită toată atenția și e meritul lui Răuțu că i-o acordă, însă un praf de tact în plus pentru persoana Marina Voica n-ar fi stricat.

În măsura în care există o formă de dialog cu publicul în „Ext. Mașină. Noapte”, acesta baletează în jurul unui unic subiect, anume filmele și cineaștii care l-au marcat, într-un fel sau altul, pe scenaristul și regizorul Andrei Crețulescu. Nu că ar fi vreo surpriză: dacă nu cumva intrăm în sala de cinema fără să știm titlul filmului, ar cam trebui să ne așteptăm la asta. Mai rămâne să-l și putem descifra: câți din spectatorii români au citit vreodată fie și un singur scenariu, astfel încât să fie familiarizați cu regulile de redactare specifice genului? Dintre aceștia, pe câți i-ar frisona perspectiva unui lungmetraj cu doar două tăieturi din montaj? În sfârșit, din cei rămași, câți e probabil să prindă toate referințele pe care Crețulescu le expediază din voleu, deloc puține? E ceva regretabil în a investi atâtea energii câte sunt necesare pentru a obține, în cele din urmă, un film, când e de presupus că acesta va ajunge, în forma în care l-ai conceput, la câți spectatori încap într-un apartament o idee mai mare.

În același timp, e și o formă de bățoșenie pe care n-ar strica dacă am vedea-o mai des. Cu bune și cu rele, nimeni nu mai face film precum Crețulescu. Poate nu e pe gustul tuturor și sigur nu ajunge neciobit la toată lumea, dar cinema-ul lui e o insulă (și e foarte bine că e așa).

O altă avis atât de rara încât alta ca ea nu-i e „Unde merg elefanții”, al doilea lungmetraj regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru. E singurul locșor din tot ce-am văzut la TIFF anul ăsta în care n-am simțit că trebuie să stau cuminte pe un scaun și să vorbesc doar dacă mi se adresează cuvântul, dacă nu vreau să fiu admonestat. Dimpotrivă. Mai întâi, cuplul de regizori are grijă să enunțe regulile jocului, după care ține de noi dacă le respectăm sau le ignorăm. În filmul lor, nu există nicio lecție pe care s-o învățăm pe de rost și s-o trecem pe curat. „Unde merg elefanții” e înduioșător când trebuie și mai mereu revigorant: e ce ar ieși dintr-un Roy Andersson cu o perspectivă mai puțin sumbră asupra vieții, dacă Roy Andersson nu s-ar feri de melodramă. Deși chiar și această comparație e nedreaptă: filmul merită salutat ca fiind un obiect distinct, un șotron cinematografic realizat din cameră, din montaj sau din postproducție, continuu și entuziasmant.

Joaca asta se termină câteodată mai târziu decât ar fi fost cazul. Șarga și Rotaru supraestimează eficiența unora din gagurile lor și par să ignore faptul că de orice joc te plictisești, până la urmă, dacă-l joci prea des. Dar filmul lor tot curaj are la bază și tot joacă se cheamă că e.

Adică altceva decât exasperanta seriozitate a acestor cineaști români care se întâmplă să fie bărbați, au multe lucuri de zis, toate importante, și se pricep foarte bine să vorbească, dar nu și să asculte.