Pasunisme: „Beasts of the Southern Wild” (r. Benh Zeitlin)

Happy end alternativ.

Din lunga expozitiune care precede genericul, aflam care sunt personajele principale (micuta Hushpuppy si tatal ei, Wink), intram in contact cu comunitatea din care acestia fac parte (Bathtub, o asezare imaginara in mlastinile din Louisiana), cel mai important, suntem lasati sa intelegem care e inamicul comun al lui Hushpuppy, al lui Wink si al tuturor sufletelor din Bathtub. Acel inamic e omul din oras. „Tata spune ca, dincolo de dig, oamenii se tem de apa mai ceva ca niste copii mici. Ei au construit zidurile care ne separa. (…) Ei n-au nimic din ceea ce avem noi. Asteapta un an intreg sa-si ia o vacanta. Au peste in ambalaje de plastic. Isi tin copiii inchisi in carucioare.”

Inutil de precizat, in Bathtub nu e deloc asa. La replica despre carucioare, vedem copiii lasati sa zburde liber pe imas, in timp ce, in cadrul urmator, Wink descarca o captura impresionanta de peste proaspat, cu zero la suta concentratie de plastic. Nu e de mirare ca, atunci cand sunt dusi intr-un adapost destinat victimelor uraganului Katrina, locuitorii din Bathtub se comporta ca si cum li s-ar fi facut cel mai mare rau. Ca niste prizonieri intr-o inchisoare, singurul lor gand e sa evadeze (ceea ce, in cele din urma, si fac). O data ajunsa in adapost, Hushpuppy primeste haine noi si curate, iar parul ei valvoi e spalat, periat si prins in codite. Vazand-o asa cum se presupune ca ar trebui sa fie imbracata orice alta fetita de varsta ei, ne pare ca a fost supusa celei mai groaznice cazne, ceea ce inseamna ca filmul isi face treaba remarcabil de bine. Intrebarea e cum.

Principala atractie a lui „Beasts” este Quevenzhané Wallis, interpreta rolului principal. Cizmele de cauciuc cu multe numere mai mari sunt pentru Hushpuppy ceea ce erau melonul si bastonul pentru Charlot, insa ce frapeaza intr-adevar la protagonista e imaginatia ei. Cand isi loveste tatal si tot atunci se intampla sa se auda si primele tunete, micuta isi inchipuie ca ea, si nu altceva, a provocat uraganul Katrina.

Nu e, insa, intotdeauna o imaginatie de copil. Cand agata un tricou al mamei ei pe un scaun, iar tricoul capata viata si ii spune lui Hushpuppy exact ce ar vrea ea sa auda, aceasta nu se intampla pentru ca e absolut normal ca un orfan sa aiba genul asta de fantezii, ci pentru ca Zeitlin a simtit nevoia sa apese pedala de melodrama. Puternic impresionata de povestea ultimei glaciatiuni, Hushpuppy ajunge sa se creada haituita de un bour, care vrea s-o inghita de vie. E singura, lipsita de ajutor, nevoita sa se confrunte cu situatii pe care nu le intelege si nu le poate controla. Ca orice alt copil, isi inchipuie vrute si nevrute, dar o justificare mai probabila ar fi nevoia lui Zeitlin de un laitmotiv care sa dea bine pe sticla.

Catre final, Hushpuppy inoata in larg, e primita pe o luntre si dusa la un bordel plutitor care se numeste Campiile elizee. Acolo, primeste lectii de viata de la o angajata a stabilimentului, care eviscereaza un crocodil (adica exact ceea ce face mama ei in povestile spuse de Wink). Putem trata episodul ca pe o noua fantezie, dar mai aproape de adevar ar fi sa vedem in el aspiratia aceluiasi Zeitlin de a presara in filmul sau si niscaiva realism magic. In sfarsit, din cand in cand, Hushpuppy impartaseste cu noi din intelepciunea ei de viata: „Oriunde, permanent, toate inimile bat, vorbindu-si una alteia in moduri pe care nu le inteleg.” „Trebuie ca toate sa se potriveasca perfect pentru ca universul sa fie in echilibru. Daca poti repara piesa defecta, lucrurile se intorc la normal.” „Sunt o bucatica mica dintr-un univers mare, mare de tot” s.a.m.d.

Filmul lui Benh Zeitlin nu a strans 19,7 milioane de dolari in incasari din biletele taiate in mlastinile din jurul orasului New Orleans. S-au dus sa-l vada domnii de la oras. Au primit o invitatie la autoflagelare, un indemn la nostalgie catre un illo tempore vag definit si o cura completa cu pastile de ezoterism new wave. Pe scurt, elemente extrem de des intalnite in filmele laureate la Sundance, festival care a participat la finantarea filmului si care l-a recompensat apoi cu Marele Premiu al Juriului. Nu trebuie uitat nici ingredientul sine qua non, povestea de succes a unei comunitati alternative, vazute aici in rol de bolovan mic care rastoarna un car mare.

Carul mare e establishment-ul, iar mecanismul e atat de eficient, incat acesta se bucura de propria lui infrangere: doar nu degeaba ii zice happy end.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.