Se strică mașina timpului: „Caravana cinematografică” (r. Titus Muntean)
O șatră.
În urmă cu mai bine de 50 de ani, doi tovarăşi responsabili cu propaganda primesc sarcina de a strânge toată suflarea sat unui transilvănean la proiecţia unui film sovietic. E ca şi cum ar veni acum prin fabrici, uzine şi pe la scările blocurilor, atelaje din care, în loc să se strige „Fiare vechi luăm!”, s-ar proiecta ultima ediţie a emisiunii „Naşul”. Mie unuia mi-e greu să îmi imaginez scena, ba aș zice că greu le-a fost şi actorilor din „Caravana cinematografică” a lui Titus Muntean.
Tavi, activistul venit să lumineze masele, se oţărăşte din te miri ce. Doru Boguţă joacă aceste dese accente isterice ca şi cum ar fi învăţat-o de la un antrenor de fotbal a cărui echipă pierde etapă de etapă, nu de la Vraca sau Olivier. La rândul ei, Iulia Lumânare, în rolul unei bibliotecare spre care se îndreaptă, nu prea hotărâte, avansurile tovarăşului de la centru, pare că îşi închipuie că personajul ei ar putea pleca din sat oricând şi oriunde ar avea chef, dar aşa îi place ei, să stea la coada vacii. Că a refuza un activist în 1959 e ca şi cum i-ai spune „Nu dansez” tocilarului clasei, la Balul bobocilor.
Cu câteva excepţii notabile (Mircea Diaconu, Eduard Cârlan, Ovidiu Ghiniţă şi Mihai Motoiu în rolul lui Darcleu), întreaga distribuţie e la fel de credibilă catapultată într-un sat transilvănean, precum ar fi sătenii din Mogoş la o terasă în Romană şi arată la fel de bine în anii colectivizării, cum i-ar sta lui Petru Groza într-un ATV, cu o mână filmând cu telefonul mobil şi cu cealaltă trimiţând-i Anei Pauker un MMS.
Activiştii vin şi pleacă, toate rămân la fel, românul tot român, stereotipurile astea răsuflate ni s-au tot servit, ultimele două porţii chiar anul trecut, în prima parte a lui „Amintiri din Epoca de Aur”. Subtextul nu face filmul, dar Muntean lasă impresia că uită asta.
Deşi e prima producţie românescă din istorie care a obţinut finanţare de la statul german, „Kino caravan” e departe de a fi lucru nemţesc. Cel puţin titlul e imprecis: nu e cinematografică, e teatrală şi nu e caravană, e şatră.
Articol publicat în revista Kamikaze