Tace si le face: „The King’s Speech” (r. Tom Hooper)

Desi se prezinta pe sine ca drama istorica, „Discursul regelui” pune in scena eforturile viitorului George al VI-lea de a deveni un bun orator ca pe o mare competitie sportiva.

Albert Frederick Arthur George, duce de York, porneste in aceasta competitie cu un handicap aparent insurmontabil. Date fiind deficientele sale de vorbire, pare a nu avea nicio sansa in confruntarea cu echipa adversa (formata din fratele sau, adica ducele de Wales, si Hitler, interpretul de discursuri). Cu sprijinul unui aliat surprinzator, el incepe totusi sa se antreneze. Acest aliat surprinzator nu e nici el un model de reusita prea convingator: nu are niciun fel de avere (si nici perspective de a capata vreuna), profeseaza fara o pregatire anume, mai mult, fiecare incercare a sa de a-si exercita hobby-ul intr-un cadru institutionalizat este sortita esecului. Colac peste pupaza, nici macar nu are origini britanice. Si totusi, trecand printr-o serie de victorii de etapa care ii dau avant, ducele de York obtine victoria cea mare.

Aceasta victorie finala nu e nici obtinerea coroanei, nici castigarea razboiului. E citirea unui discurs.

DRUMUL PANA LA DERBY

Jaloanele principale ale unui film a carui actiune se petrece in lumea sportului le-am vazut ultima data in „Invictus” al lui Clint Eastwood. Cum era asteptat acolo rezultatul unui meci de rugby, asa sunt asteptate aici balbaielile regale: in Africa de Sud, respectiv in Regatul Unit, totul ingheata pret de cateva momente si intreaga natiune sta tintuita in jurul radioului. Regele vorbeste, iar noi ii vedem pe rand pe muncitorii dintr-o fabrica, pe clientii unui pub sau pe servitorii palatului regal, cu totii ascultand atenti indemnurile regale la unitate. Pe toate le vedem pe acordurile Simfoniei a VII-a a lui Beethoven, care e exact genul de soundtrack care ar putea aduce noblete si in stirile din trafic, daca i-ar veni cuiva ideea sa-l foloseasca acolo.

GEORGE CEL RAU, BERTIE CEL BUN

Albert Frederick e prezentat intr-o dubla ipostaza, de rege si de om (iar in cele din urma, de prieten). Cele doua functii ale sale se succed (mai intai il cunoastem pe George al Vl-lea, caruia ii ia locul Bertie, dupa care vine din nou George al Vl-lea si asa mai departe), pentru ca la final sa se contopeasca. Regizorul Tom Hooper nu se fereste sa ni-l arate pe rege in ipostaze deloc flatante, coleric si vanitos, labil si razbunator. George al VI-lea nu accepta niciun fel de familiaritate cu Lionel Logue, ii sare tandara din te miri ce, iar daca la un moment dat se inmoaie si i se destainuie logopedului sau, aceasta se intampla doar din cauza traumei recente prin care a trecut – moartea tatalui – si a paharelor de tarie pe care aceasta trauma l-a impins sa le bea. Cum isi revine, cum il pune pe Logue la respect.

Cu totul altfel stau lucrurile cu Bertie. Bertie le spune povesti destul de ingenioase celor doua fete ale sale (dintre care una stim ca urmeaza sa devina actuala regina a Marii Britanii). Mai mult, nu numai ca le spune, ci le si interpreteaza, ceea ce chiar pare sa-i faca placere. Bertie a avut o copilarie nefericita si indura in continuare umilinte dupa umilinte, cauzate de tratamentul la care il supune tatal sau, de tratamentul la care il supune fratele sau si mai ales de propriul lui betesug, unul cu atat mai incapacitant cu cat functia pe care o ocupa il obliga, din nou si din nou, sa vorbeasca. Bertie recunoaste atunci cand greseste si, din cand in cand, ochii lui Bertie se umezesc, semn ca e si el om.

Altfel spus, triseria lui „King’s Speech” e ca reuseste sa propuna un personaj credibil, adica un om si cu bune, si cu rele, dar le imparte pe cele bune omului (adica adevaratului personaj) si pe cele rele regelui. Adica unei persona, si nu una oarecare, ci cea care intruchipeaza in cel mai inalt grad autoritatea.

Mecanismul in trei trepte care se doreste declansat presupune din partea spectatorilor identificarea cu omul, respectiv respingerea functiei, avand drept rezultat final acceptarea personajului, chestie de care depinde in mare parte verdictul final asupra filmului. E un mecanism extrem de bine pus la punct, astfel incat succesul lui „King’s Speech” depinde de un singur lucru, anume de cat de mecanic il receptam noi.