Rosu, Cehov, maro: „Snowpiercer” (r. Bong Joon-ho)

Inselator, distopia sud-coreeana „Snowpiercer” debuteaza, fara a iesi prea mult din tipare, cu un montaj audio cu ajutorul caruia, pe repede-inainte, aflam din fragmente de stiri finalul trist al civilizatiei contemporane: in incercarea de a scapa de efectele negative ale efectului de sera, vom fi cazut din lac in put (dintr-o lume asa cum o stim, intr-un spatiu claustrant, aflat intr-o perpetua si precara miscare – un tren care nu se opreste niciodata). Asta nu inseamna nici pe departe ca aflam tot, dimpotriva: nu stim aproape nimic. Elemente esentiale ale scenariului apocaliptic ne sunt dezvaluite dupa mai bine de o ora din film, iar unele abia la final.

In schimb, avem mai multe promisiuni care, mai devreme sau mai tarziu, sunt indeplinite. Un batran violonist si un baietel nazbatios cu zulufi sunt luati pe sus si dusi undeva, in fata unui misterios esalon superior; spre final, cei doi reapar. Kronol, drog al viitorului cu care sunt mituiti Minsu si Yona, e puternic inflamabil; ia ghiciti ce explodeaza spre final? Lui Curtis (Chris Evans), nu-i surade deloc ideea de a fi liderul unei noi revolutii; mai devreme sau mai tarziu, va trebui sa-si asume acest rol. Punctul final al planului sau include o confruntare cu conductorul absolut Wilford (Ed Harris), despre care prea multe informatii nu ni se dau (de altfel, e posibil ca el nici sa nu existe). In ultimul act, Wilford se arata si o lupta, fie ea si ideatica, are loc.

Traseul din ultimul vagon pana la locomotiva decurge linear, asemeni nivelelor din jocurile video: cu cat avanseaza mai mult armata oprimatilor, cu atat cresc gabaritul adversarilor lor si pozitia acestora pe scara sociala futurista. Cu toate acestea, drumul lor neabatut pe aceasta axa, fizica si simbolica totodata, nu devine plictisitor, fiecare vagon fiind radical diferit de cel precedent. Undeva la jumatatea filmului, murdaria celor din ultimul vagon (una veritabila, nu un simulacru de murdarie, adica o pata artistica de funingine si atat) e opusa gradului maxim posibil de curatenie fizica si etica, Curtis si ai lui ajungand in vagonul-gradinita. Teoretic, ei nu prea ar avea de ce sa zaboveasca atat de mult acolo. Practic, e prima data cand aflam mai multe despre apocalipsa de ordin ecologic care va fi schimbat totul, iar incrancenarea confruntarilor cu sange si topoare lasa locul unei feerii à la Willy Wonka.

Care sunt totusi motivele pentru care microcosmosul feroviar din viitor e unul care se cere a fi schimbat din radacini? La inceput, cel putin, nu e foarte clar ce e acolo „sus”, in varful ierarhiei; ce reiese dincolo de orice dubiu e ca jos (adica in ultimul vagon) e rau. De ce e rau? Pentru ca un soi de sapun indigest de culoare maro le tine loc oprimatilor de alimentatie (stomacul, intotdeauna stomacul…) Pentru ca exista gratii (si odata cu ele, banuiala ca „dincolo” e mai bine). Pentru ca, din cand in cand, copiii dispar dincolo de gratii, pentru a fi folositi in ceea ce banuim a fi experimente de un fel sau altul (iar scenaristii Kelly Masterson si Joon-ho Bong intretin credinta asta, probele bipede fiind in prealabil atent masurate).

Insirarea relelor de care se fac vinovati Cei-de-sus (in cazul de fata, cei din vagoanele mai apropiate de locomotiva) nu e lipsita de umor (aerul pansiv cu care unul dintre gardieni isi lasa capul pe umarul unui coleg interpretat de Vlad Ivanov, in timpul unui discurs tinut de Mason/Tilda Swinton, e un scheci in sine). Avandu-l drept producator pe Chan-wook Park, Joon-ho reuseste sa ne ofere un film care are parte de satira (a unei lumi din viitor in care doar decorul s-a schimbat), de action pur (lupta cu topoare), de momente malickiene (stropii de sange tasnesc avand drept fundal sonor o muzica elegiaca, in timp ce un personaj urmareste hipnotizat balansul unui fulg de zapada), de clasica lupta antisistem, credibil adaptata unui decor postapocaliptic, dar si de un plot twist final care schimba totul, fara sa te faca sa te simti luat peste picior.

Un red herring cu trei capete (nimeni nu e cine credeam ca ar fi, adica cei buni nu sunt chiar atat de buni, cei rai nu sunt victimele revolutiei, dimpotriva, iar celor indiferenti chiar le pasa), un rastel plin cu pistoale ale lui Cehov, un Produs maro si un Holy Motor: peisajul postapocaliptic al lui Joon-ho e oricum, numai sterp nu.

Articol publicat in revista Cultura