Marea mistocareala: „The Hangover III” (r. Todd Philips)

Daca filmul lui Todd Philips ar fi avut drept scop sa demonstreze ca se poate face comedie fara nici macar o singura gluma, atunci avem de-a face cu o reusita exemplara. O data in plus, nici in acest sfarsit de trilogie, nu se prea rade*, ci mai degraba se face misto. Se face misto de toata lumea, ca in precedentele Mahmureli, ca in recentul Gambit al lui Michael Hoffman, ca intr-o gramada de comedii lenese, care exploateaza un mecanism subtil ca ragetul tigrului lui Mike Tyson: o stima de sine crescuta dureaza mai mult si e mai gratificanta decat un banal hohot de ras. Avem, deci, de-a face cu un alt fel de feelgood movie, unul in care tu te simti bine pentru ca altii o duc prost.

Cand se asteapta mai putin, negrul filmului, fost vanzator de droguri, cade victima unei executii in stil Sunset Boulevard. Asiaticul filmului e intruchiparea ridicolului: e plecat cu sorcova, vorbeste despre sine la persoana a treia si face tot felul de cascadorii spectaculoase. Batranii filmului nici nu merita bagati in seama de copiii lor, ce daca sunt in caruciorul cu rotile? Insa cel mai rau o patesc animalele filmului: nici unul nu supravietuieste pana la genericul de final.

Titlul de glorie al filmului e incorectitudinea politica. Aceasta face apel la ceea ce s-ar putea numi logica bully-ului, placerea pe care o da pozitia de superioritate detinuta prin raport cu celalalt, la batjocorirea caruia contribuim prin ras. Pentru ca aceasta sa functioneze, spectatorul trebuie sa fie el insusi membru al grupului majoritar. O intruchipare idealizata a acestei majoritati o avem in film in personajul Phil (Bradley Cooper). De el nu se face niciodata misto, farmecul lui deriva mai degraba din lipsa de farmec a celorlalti**, e inalt, pare sa aiba greutatea ideala si, cel mai important, e alb.

In aceasta opera care consta in a flata platitorul de bilet, mistocareala merge mana in mana cu o a doua metoda, imprumutata din arsenalul filmelor de actiune. Din punct de vedere fizic, Phil, Stu, Alan si Doug nu ies cu nimic din comun, si totusi, in fiecare episod, ajung sa fie eroii celor mai improbabile cascadorii. Unul din atuurile lui The Hangover III sunt cascadele corect filmate ale lui Alan (Zack Galifianakis) pe acoperisul unui cazino din Las Vegas si zborul cu parasuta al lui Chow (Ken Jeong) de pe acelasi acoperis.

Reveria machista e completata, in primele doua episoade, de consumul in cantitati industriale de alcool, droguri si sex, adica ceea ce se presupune ca e escapismul ideal al barbatului intre doua varste, casatorit si cu un loc de munca stabil. In partea a treia, alcoolul si drogurile sunt mai mult pomenite decat consumate, iar sexul lipseste cu totul. Si mai interesant, la fel ca in cazul trilogiei American Pie, peripetiile lubrice ale celor patru se incheie cu o nunta. Pana si Alan se asaza la casa lui, ceea ce ar trebui sa-i linisteasca pe barbatii purtatori de verigheta din sala. Li se intampla tuturor, mai devreme sau mai tarziu; macar Alan si-a trait viata, iar tu, spectatorule, te-ai uitat cu jind la el.

*Prin „nu prea se rade”, inteleg „eu nu prea am ras” (iar prin „nu prea”, inteleg „deloc”). La scena in care Alan si Cassie (Melissa McCarthy) postesc lasciv o bomboana pe bat, ceilalti spectatori radeau de se prapadeau. In ceea ce ma priveste, raman la parerea mea: The Hangover III e amuzant ca un picior amputat.

** In 2011, revista People l-a desemnat pe Bradley Cooper ca fiind cel mai sexy barbat in viata. Nu pot decat sa presupun ca ceilalti candidati au fost tot Zack Galifianakis, Ed Helms si Justin Bartha.