De-a filmul: „The Green Hornet” (r. Michel Gondry)

In aceasta noua ecranizare mai putin incruntata a unei benzi desenate clasice, protagonistul Britt Reid incepe ca un pusti razgaiat, manios pe tatal care i-a stricat jucaria preferata, si sfarseste, in interpretarea lui Seth Rogen, 20 de ani mai tarziu, tot ca un pusti razgaiat, dar cu jucarii preferate noi. Nu ca filmele cu supereroi ar avea in general prea mari pretentii – portretele protagonistilor se compun rareori din mai mult de doua-trei tuse, evidente din primul rand al salii, pana la coada de bilete si standul de popcorn.

Insa ceva-ceva tot se schimba pe parcurs. Eroul gaseste in el hotararea de a deveni supererou fie ca urmare a unei traume, fie dintr-o convingere care incepe sa-l stapaneasca incetul cu incetul si care, in final, se dovedeste mai puternica decat el. Indiferent daca el ia hotararea sau daca hotararea e cea care se impune de la sine (parintii morti ai lui Bruce Wayne, care cer si cer razbunare), momentul in care transformarea se produce e unul cat se poate de serios. Daca nu intelegem cum trebuie resorturile acestei metamorfoze, filmul trece pe langa noi. Ei bine, schimbarea se produce, in „The Green Hornet”, asa cum se iau toate marile hotarari in comediile cu Seth Rogen: alimentata de un drog, care de data aceasta se intampla sa fie doar alcoolul.

Tatal lui Britt moare ca urmare a unei intepaturi de viespe. Rogen il interpreteaza pe Reid ca si cum moartea tatalui sau nu il da peste cap, ci doar il irita; nu mult, ci doar un pic, si nu pentru ca tinea la el, ci pentru ca ii schimba viata, intr-un moment in care numai de asta nu avea chef. Din munca de o viata a tatalui (jurnalismul), nu intelege o iota. Devine erou pentru ca se intampla sa dea peste niste derbedei atunci cand el insusi incalca legea, incercand (si reusind) sa decapiteze statuia din cimitir a tatalui sau.

Ceea ce ii place lui e sa petreaca. In debutul filmului, il vedem pe repede inainte, harjonindu-se cu o bruneta anonima prin toate masinile tatalui sau. E ca si cum un regizor de videoclipuri Balkan disco ar decide sa filmeze din nou scena din „Portocala mecanica” in care Alex coregrafiaza o partuza pe muzica de Rossini (si doar intamplarea face ca acest regizor sa fie fosta mare speranta Michel Gondry).

Daca „The Green Hornet” e un film cu supereroi atipic, aceasta se intampla si datorita elementelor de comedie. Una grosiera, in care personajele nu spun doar „Pupa-ma-n fund!”, ci si explica in detaliu cum decurg pupaturile. Insa ceea ce mineaza atat seriozitatea, cat si umorul, este acelasi lucru, anume o reinventare moderna a conceptului de camp.

„The Green Hornet” e mai putin despre conflictul dintre Brett Reid si Bloodnofski, decat despre prietenia dintre el si Kato, care e doar o varianta a tovarasiei pe care am mai vazut-o de atatea ori in comediile cu Rogen. E o joaca de-a sentimentele a unor copii mari si o joaca de-a filmul a unui actor mic.